în lăuntrul meu e o pădure de mesteceni
o mare de alb pe care
nimeni nu o revendică
dimineața
când m-am privit ultima oară
lipsea ceva din mine
sub cicatricea aceea
rămasă acolo
luasem cu mine creioanele de colorat
și ultimul zâmbet al mamei
apoi am intrat
ca un pictor
mama
s-a dus să adune câteva ierburi
să le așeze în mănunchi
sub grindă
mamei, plecată în lumea fără timp
copilul din mine agită cerul şi plânge
cu mâinile lui desenează pe cer
azi stau faţă în faţă cu mine
pentru a-mi putea da seama
cât sunt adevăr
cât minciună şi
acolo unde am vrut să ajung
şi nu am ajuns
cineva cotrobăie
sub albastrul decupat
ştiu că
nu voi mai fi niciodată
ceea ce am fost dar
azi
norii apasă verdele din iarbă cum
rotunjimea copacilor
umbra
nu ştiu câtă tristeţe poate fi
(scris pe patul de spital,aprilie 2018,Oradea)
mai stai o clipă moarte stai
nu cer să-mi dai mie nimic