Străbătuți suntem de clipe,
Ticăind, vremea ne ploaie,
Apa, umezește lutul,
Timpul,pe om îl înmoaie.
La căldură își revine,
Lutul,iar se înăsprește,
Cât n-ar sta la soare omul,
Înapoi, nu-ntinerește.
Lutului așa-i e scris,
Să devină ce vrea omul.
Omul, se naște și moare,
Când îi hărăzește Domnul.
Omule făcut să mori,
Vrei nu vrei vremea se scurge.
Cu un suflet te-ai născut,
El la Domnul se va duce.
Ai grijă cum îl îmbraci,
Ușor să-i fie să zboare,
Tu-n pământ vei putrezi,
Sufletul, nicicând nu moare.
Nu esti lut ca să-ți revii
După ce te udă-o ploaie
Ticăie secunda ta
Zi de zi te tot înmoie
Versuri:© Liuba Sârbu
vezi mai multe poezii de: Liuba Sarbu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Foarte frumos Liuba
Mari
marți, 16 iunie 2015
Fugit irreparabile tempus. ..
mirimirela
luni, 15 iunie 2015