Când eram numai de-o șchioapă,
credeam că soarele răsare de aici, din grădină.
Pipăiam a florilor tulpină,
le mângâiam petalele parfumate,
mă înălțam din iarba înaltă
să văd a cerului poartă.
Mă apropiam curioasă de uluci și deodată,
iată, mi se părea că lumina fermecată
răsăre la marginea satului.
Îl urmăream cu gândul până și din vârful patului.
M-am dus și acolo, la hotar
și l-am zărit dincolo de chemare,
în depărtare, ca pe-un armăsar,
până când, cuprinsă de mirare, m-a găsit el,
sorbind din priviri înserarea.
Topisem în piept toată visarea,
de alergau pe câmpul verde miei lăptoși.
Săreau îmbătați de razele calde, fulgerătoare,voioși.
De-atunci, din ochi, îmi răsar izvoare, minuni.
De-atunci, cu poezia vieții, suflete, soare, mă încununi. (9.09.2019)
vezi mai multe poezii de: iulia.dragomir
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.