(după François Coppée)
Lui Emanuel Samitea.
Acasă venea zilnic topit de băutură,
Şi biata lui femeie primea orice tortură.
Trăiau de vreme lungă. Ea singură, pierdută,
De mic copil în drumul mizeriei căzută,
Cu el înlănţuise a traiului povară,
Şi suferea-n tăcere bătaie şi ocară.
Vecinii, totdeauna aud cum geme, plânge,
Când furios bărbatul sub pumni spinarea-i frînge,
Şi-o chinuieşte până se-nmoaie de-oboseală;
Apoi se face-o largă tăcere mormântală.
Dar într-o zi de iarnă, când aspra sărăcie
Preface o secundă în crudă vecinicie,
Şi gura cere pâine şi nu-i o fărmitură.
Femeia naşte-n chinuri o slabă creatură.
Sărman copil! Ce bună şi dulce ţi-ar fi soarta,
Născând, de ţi-ar deschide spre somnul morţii poarta!
Bărbatul vine iarăşi beat într-o zi, cum face
Întotdeauna; însă e potolit şi tace...
Nu mai ridică mîna nevasta iar să geamă
Sub lovituri puternici; acuma ea e mamă.
Ci, zâmbitor, alături de leagăn se aşază
Şi mângâie copilul ce doarme şi visează...
Femeia, cum îl vede, cu ochii arşi de ură.
Întoarce către dânsul o rea căutătură
Și strigă-amar: "Ce lucru puterile îţi taie
Să nu-mi pisezi şi-acuma tot corpul în bătaie?
Eu te aştept!.. Hai, vino... şi dă-mi!...” Iar imbecilul
Răspunde-ncet: „Mi-e frică să nu deştept copilul!”
vezi mai multe poezii de: Traian Demetrescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.