Și-acum tu te lipești de mine toată
Și să te rup din carnea mea nu pot,
Parc-am dormi pe linia ferată
Și-un tren ne va amesteca de tot.
Și încă ne e cald și ne e bine,
Nici nu mai știu ce e al meu și-al tău,
E-un greier sau vibrează-aceste șine,
Chiar de-am să mor așa, nu-mi pare rău.
Macazele anunță roți în fugă,
Ne ghemuim pe pietre imprudent
Și mai rostim împleticit o rugă
Prin vuietul de pe terasament.
Apoi se-aud vagoanele inverse
Ne caută probabil cu un pat,
Dar noi ne-am învățat între traverse
Și ne-am iubit cum nu s-a mai aflat.
Cu mâzga și cu terciul cărnii noastre
Și cu orgoliul nostru ambigen
Reîncarnând traversele sihastre
Să fim începătura altui tren.
Să fim gătiți de cea mai demnă plată
Că prea destul încet, încet am mers,
Rămânem deci pe linia ferată
Sau evadăm pe roți în univers.
Lipește-te de pieptul meu, iubito,
Că și așa îmi e destul de greu,
Că soarta ta în mine am zidit-o
Și rămășița trenului sunt eu.
(Manifest pentru mileniul trei, 1986)
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Domnule Viorel, vreau să vă mulțumesc pentru postările dumneavoastră. Chiar dacă nu mi-am făcut simțită prezența, nu cred că am ratat vreuna și am dus mai departe poeziile minunatului Poet Adrian Păunescu.
Am să las aici un comentariu al unei prietene dragi mie, reacția ei dealtfel, la citirea acestei poezii. Vă mulțumesc încă o dată pentru tot! :)
”Cât de frumos a fost marele poet, Adrian Păunescu, și sortit să rămână în totalitate așa cum îi era munca creatoare și încă nu este terminată! Forța care creează valoare și aduce la sensibilizare în timp, perenitatea geniului său. Rămâne un ”greu” al acestui pământ românesc. Un artist care s-a sprijinit pe mediu, mai presus de poziția de "condamnat", și slujindu-se de mediu, educându-se singur la speranță. Un text scris didactic, în expresie metaforică. Ne plasează pe fiecare ca simpli egali expuși tensiunilor, la "mișcare de macaz". Și vine în jurul împlinirii imaginii mentale pe care fiecare o purtăm în noi, iar gândul în acțiune este să ajungem la acest mod firesc de exprimare :
"Nici nu mai știu ce e al meu și-al tău,,
Chiar de-am să mor așa, nu-mi pare rău".
Și-a câștigat acest capital de siguranță, într-un "terasament" solid, prin Cuvânt. Și să realizeze cea mai frumoasă rostire a limbii române, cu emoția naturală, care rămâne tulburătoare prin vocea Sa ! Trăiește acest loc într-o reverie în care iubirea capătă o dimensiune pe care a pierdut-o în realitate. În dialogul pe care îl poartă cu sine astfel între linii, se angajează cu iubirea în ființa sa reală, care îl "ocupă" astfel, și într-un spațiu care ascunde atemporalul:
"Căci soarta ta în mine am zidit-o,".
Și ce percepție rafinează cu gândul adus în conștiința sa, să modifice raportul cu exteriorul și comportamentul uman care se exprimă în genul nostru de viață. Și-a creat un spațiu interior din ce în ce mai exigent și în care întră senzațiile toate pe care gândește să le disimuleze. Și când pericolul, "prăpădul" vremii”, venea din exterior să amenințe în interior:
"Și mai rostim împleticiti o rugă,".
Cu câtă căldură se expune spaimei:
,, Lipește-te de pieptul meu, iubito,
Că și așa îmi e destul de greu,"
rămâne "nedezlegată" de spațiul în care au crescut, în tot acest timp străbătut împreună, și cu ce emoție "transportă" durerea în final, să rămână luciditatea:
"Și rămășiță trenului sunt eu."
Păunescu gândește textul pe aceste coordonate, astfel parcurgând "pasajele de cale", " în timp. "Viața și moartea" se pot înfățișa ca un dușman descurajant, sufletul este cel vulnerabil, și expus presiunii "roților în fugă". Este încarnat adânc în noi, pentru întruparea sensului. Un geniu al nostru, care a cunoscut strălucirea, înghețul și dezghetul, lumina, și-a extins "liniile" în univers, și reprezentat astfel,
"Reîncarnând traversele și începutul altui tren."
Cât de frumos sună Limba Română cu El, este cu neputință să nu îl conținem în noi și să rămână fără consecințe de o mai mare amploare. Un sunet al ei într-o viață relativă, și un Ecou cu consecințe pozitive. Un text de taină, o întâlnire tulburătoarecare merge până la identificarea cu Sinele său. Păunescu va fi păstrat în toată prospețimea mereu printre noi, în lumină, cu spiritul ardent și iubirea care l-a mistuit pentru glia noastră. Ne-a lăsat "Mantaua" pe traverse, o bogăție imensă interioară, forță de coeziune, să folosim libertatea și oportunitățile. Bogați devin aceia care sunt pregătiți pentru aceasta. Talentați devin aceia care nu distrug talentul, și până nu ne punem în ordine sufletul, nu putem atinge fericirea:
"Ne-am învățat între traverse
Și ne-am iubit cum nu s-a mai aflat".
Este unic în scris, Adina, constat tot mai mult că este inimitabil în a elogia eroii, cultura, țara și limba română!
Și iubirea! A reușit să țină Flacăra vie și a lucrat pentru a cultiva talentul, faptele bune în oameni, pentru a ctitori astfel de valori și de a le da un sens!”
Nella M.
Adina Speranta
luni, 08 aprilie 2019