UN TEMPLU FĂRĂ NUME
Vorbeau sfinţi prin spinii nedreptăţii,
Amar era necoptul măr al vieţii,
Potir duceam doar ziua libertăţii,
Un nor etern vorbea- n culoarea ceţii...
Au plâns ,au râs nebuni necontrolaţi,
Macul iubirii ,împrăştiat în vise...
Ați construit oportunităţi pentru bogaţi,
Dezizolaţii vieţii ,cutremure ucise...
Taverna-i obosită şi plină de beţie,
Atâtea cupe goale cu amarul înghiţit,
În risipirea vieţii mai căutăm frăţie,
În lacrima pierdută ,esenţă de infinit...
Un templu fără nume, încă strigă,
Prin fiecare suflet, răzbate un infinit,
Cresc florile vieţii deriva şi-o intrigă,
Seminţe împrăştiate în serele de mit...
Steaua încă albastră luceşte curcubeu,
O piramidă înalţă voinţa de a pluti,
Opţiune în derivă când tot e Dumnezeu...
Ştiinţa urcă ceruri, până unde?... vom şti ?...
Din volumul „Clopotul ce va bate și mâine”
vezi mai multe poezii de: Lucian Tatar
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.