Zadarnic mai aștept
un înger,
să-mi deschidă ușa
de ninsoare.
Ca o Insulă Albă, pierdută printre cețuri,
e acest ochi care veghează.
În adânc de memorie, celălalt ochi,
cu mult mai vast,
Și cineva a strigat: ”Dar eu sunt zeu,
și zeii nu mor niciodată”.
Și mulțimea s-a uitat la el – ca la un nebun.
Eu n-am râs, n-am plâns.
ca o noapte înrămată
e această aducere
aminte;
uneori, o tresărire razantă
M-am apropiat de fereastra ta, suflete,
să văd ce mai e pe acolo,
prin ungherele tale,
când zilele își aruncă ,una alteia, cu praf în ochi.
În arta ta, aș vrea să mă inițiez, adorat infinit,
cu toate privirile ațintite către lume, cu picături
de extaz,
alunecând silențios, în limitatul din mine.
Să plec, îmi spui...
când livezile abia au înflorit,
și mii de fluturi se scaldă
în lumină?
În primăvara asta, fără seamăn, e-o conspirație
între verde și albastru;
se înfrățește ziua, cu tot ce-i gând și necuprins,
cu ochiul ce se-ncrede, și iată, în florile
Din stradă vor răsuna cântece, ropotul ploii
și nebunia unui avânt...
Totdeauna, din stradă, vin învingătorii
cei , adesea, ”învinși”....
Şi va veni o zi
când vei primi
în obraz
( obrazul ades mângâiat)