Dacă aș fi sculptor mi-ar fi mai ușor,
Să-mi plăsmuiesc în lut un autoportret.
Aș lua un stog de pământ rupt dintr-un ogor
Şi l-aș descânta încet.
După ce mi-aș migăli cu trufie bustul,
Aș avea grijă să-mi croiesc o frunte cât o delniță de cer
Şi pentru a-mi face pe deplin gustul,
Aș cizela sub ea şi doi ochi cu tăiș de hanger.
Încolo nu mă interesează dacă aș ieși frumos,
Că-n toată viața nu m-am întrebat de-s chipeș sau urât.
Lumea, se pare, spunea c-aș fi fost inimos,
Şi avea dreptate că pentru ea îmi bătea inima în gât.
De aceea în piept mi-aș așeza o inimă cât Carpații,
Să se știe c-am moștenit-o de la strămoșii mei
Dacii sau poate sarmații,
Asta n-are prea mare importanță pentru ei.
Dar nu-s nici sculptor, nici poet nu știu dacă sunt;
De cântat am cântat ce-i drept, dar mai mult am protestat,
Așa că nu știu ce piatră sau pământ
Ar putea să cuprindă chipul meu atât de frământat.
Poate în vreo tâmplă de bazalt,
Să încapă ceva din visurile care au murit,
Atuncea m-aș ciopli ca un plop înalt,
De dragostea pentru țară mereu hăituit.
vezi mai multe poezii de: Vasile Copilu-Cheatră
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.