Fură-n țara asta destule răscoale,
Şi martiri ca Horia-n fruntea lor, îndură
Dăruindu-şi duhul ca pe o prescură
La săraci, din zloată, fruntea lor s-o scoale.
Dară ca acuma nici când nu mai fuse
Şi măcel şi sânge, vărsat din păcate,
De se-ntreabă omul, pentru ce se bate,
Că nu dobândește nici cât său pe fuse.
Din hotar de lume, către alt hotar,
Cerul şi pământul fulgere şi frige,
Tună şi trăzneşte, ca niște cârlige
Își întinde moartea lanțurile iar.
Şi se duc rumânii mușcând din țărână,
Sub flamuri străine, negru-nsăilate,
Tot cu cruci buiece, cruci încârligate...
Câți vor spune, amin? Câți o să rămână?!
Armele, în mână, harnic le-ar întoarce,
Către cei din spate, ce-i împing nainte,
Dar așteaptă clipa, porunca fierbinte,
Care-i încă-n pârgă, pare că s-ar coace.
Şi cu visul slobod privesc înapoi,
Spre Feleac li-s ochii; dorul şi mai şi,
Şi se-ntreabă-atuncia: - Doamne cum o fi,
Când are să fie războiul, război?!
vezi mai multe poezii de: Vasile Copilu-Cheatră
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.