Camera goală începe să mârâie.
Mă retrag în propria-mi piele.
Tavanul începe să chelălăie.
Îi arunc şi lui un os.
Colţurile încep să hămăie.
Le-arunc şi lor un os.
Podeaua începe să mârâie.
I-arunc şi ei un os.
Un perete începe să latre.
Î-arunc şi lui un os.
Şi-al doilea, şi-al treilea, şi-al patrulea -
încep să latre.
Fiecăruia i-arunc un os.
Camera goală începe să urle.
Gol eu însumi
făr de niciun os
mă înmulţesc într-un ecou
el urletului
şi răsun, răsun,
răsun.
vezi mai multe poezii de: Vasko Popa
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.