Frigul iernii - Victor Hugo

E iarnă, drumu-i troienit
Și-i viscol și ești întristată
Că oamenii s-au înrăit,
Ce rece vânt porni să bată!

Câmpia doarme sub zăpezi,
Cețoase zile-s, nopți de smoală,
Închide geam și ușă! Vezi
Că frigul iernii dă năvală.

Deschisă inima s-o ții,
Lumina zilelor de scade
Las’ dragostea cu raze vii
Să fie soare-n geam ce arde.

Nu crede celor ce vorbesc
De fericiri, nici celor care
Se cred cu har dumnezeiesc,
Iubirii doar să-i dai crezare.

Iubirii, care-i pe pământ
Luceafăr, luminând prin ceață
Și bezna nopții spintecând
Pe cerul pașnic când se-nalță.

Iubește! Speră ne-ncetat!
În a ta inimă curată,
Unde mi-i versu-naripat,
Păstrează tot ce-a fost odată.

Rămâi cu-același crez oricând,
Spre nobil gând mi te avântă.
Nu-i condamna pe oameni când
Gresesc din neștiință. Frântă

Nu da-napoi, nu te-ngrozi
De-al lumii rău și dușmănie,
Făclie-n noapte și în zi
Iubirea inimii să-ți fie.

Dacă ies demoni înrăiți
În calea ta nu te ascunde,
Tu, om cu sufletul de sfinți,
Cu bunătatea le răspunde.

Venin în inimă purtând
Îți va fi inima de gheață,
Tu să zâmbești, să ai oricând
Lumini de curcubeu pe față.

E aspră iarna, dar nici ea
Să stingă soarele nu poate!
Iubirea veșnică se vrea
Ca stelele din ceruri ‘nalte.

traducere Pavel DARIE



vezi mai multe poezii de: Victor Hugo




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.