Accent de vară ce-a intrat în comă,
Bălăbăniri de frunze fără rost,
E-un pic de foc în fiece aromă,
Și tot ce e, nu va mai fi, a fost.
Ce lung e drumul de la suferință
Pîn-la povestea despre suferință,
Pleci hotărît să reclami universului acea suferință
Și te trezești vorbind despre cu totul altceva decît despre suferință.
Pentr-o iubire-așa de mare,
Câtă ți-am dat ca un nebun
Mi-ar trebui, să pot s-o spun,
Un veac de dezintoxicare.
Printr-un cordon de lacrimi ne-ntrerupte,
Care din ochi de răpitoare vin,
Tu ești dobânda fostei mele lupte
Și recompensa fostului meu chin.
Fragil echilibru,
popice,
căzînd și venind înapoi
mă simt ca o lacrimă gata să pice
Această peșteră nimic nu zice,
Îngheață progresiv și-a cer miroase,
Nu mai avem în trupuri, astăzi, oase,
Ci gheață, sare și mixturi complice.
Nu mă mai obsedezi,
Văd lumina,
Aud muzica. Dar, vai,
Tu eşti lumina
O vreme te-am visat și, dintr-o dată,
La mine-n creier s-a-ntâmplat ceva
Și, ca dobânda pentr-un rest de plată,
De la un timp, nu te mai pot visa.
Ființa ta mi-a căutat ființa
Și viața mea te-a căutat în moarte,
În veac cu mari eșapamente sparte
A fost să ne unească suferința.
Ningea ca-n vis, cu flori de măr
În noaptea caldă şi curată.
Iubita mea, într-adevăr,
Erai cu mine-adevărată.