Semne de toamnă ce nu mai trece,
Frunza e caldă, lacrima-i rece.
Ploi nesfârșite, de purgatoriu,
Altar curat și unică femeie,
Descoperirea mea pentru o viață,
De tine gîndul meu nu se dezvață
Și nici un drum al meu nu se încheie.
Îți mulțumesc, necunoscută,
Pentru pomana gurii tale,
Pentru uimirea cea tăcută,
Cu care-ai sfărâmat o jale!
De ce m-aș declara învingător
Când, și așa, am cicatrici pe piele
Și sufăr, în minciuna tuturor,
Ca trist învins al lașitaţii mele?
Acum v-aș da aproape ce mi-ați cere,
Acum sînt liniștit, curat și blând,
Spre moarte, moale mă aud trecînd
Îmi ispășesc ursita în tăcere.
Să facem focul cu săgeți tocite,
Să punem arcuri vechi pe foc să ardă,
Aruncă-n scrum această halebardă
Pe care o fantomă ți-o trimite!
Ți-am adus o grădină cu flori,
cât în brațe mi-a-ncăput,
poţi să urci, să rămâi, să cobori,
eu ţi-o dau pentru-n singur sărut.
Ca o nalucă vin din Sudul ultim
să te sărut, prințesă de la Nord,
și luna între noi se prăbușește
ca un neiertător atac de cord.
Sunt condamnat la viață fără tine
Și vremea pentru gânduri e destulă,
Când va veni călăul în celulă
Mă voi narcotiza că-i încă bine.
Odată l-au ascuns pe tata mare
Și nu l-am mai găsit o săptămînă,
S-a-ntors mai scund cu-aproape-un lat de mînă,
A stat în pat și a cerut ziare.