Ca mielul în gura sălbaticei prăzi,
În creierul meu au murit niște străzi,
Sunt străzile care duceau spre a ta
Și moartă e casa iubirii, și ea.
După atâtea ce s-au strâns,
Dezastrul trebuia să fie
În hohotul de râs și plâns,
În viscol și în sindrofie.
Încet-încet, puterile mă lasă
Și focul verii mă transformă-n scrum,
E timpul să mă sting și eu acum
Și să mă-ntorc sub iarba de acasă.
Acum, că și privirea s-a scurtat
Și fiecare-i singur cu-ale sale
S-ar cuveni să fim mai grijulii
Cu moartea ce ne dă mereu târcoale.
A nins, ca într-un fel de remușcare,
Pentru întreaga crimă dintre noi,
N-au mai venit nici îngeri înapoi,
Nici nu ne-au spus bătrânii cum se moare.
Acum, mă-ntreb ce se va întâmpla,
Cu viața mea, cu scrisul meu, cu toate,
Când mă voi liniști și am s-adorm,
Măcar o noapte, cu seninătate.
Alături, un palton și o jachetă
Ca-ntr-o idilă mînecile-și strîng,
Se caută, pe urmă se regretă,
Cu lacrimi tragice de nasturi plîng.
Maica bătrână
Ca-ntr-un ecou ce veșnic mă îngână,
Așa mi-apare, uneori, în vis,
Ce singurătate agresivă,
Se așează peste noi și printre,
Sună lung și ușa e deschisă,
Dar nu intră nimeni, cin' să intre?
Pune fir de doliu la fereastră
Și aprinde ultimul chibrit,
Eu am omorât iubirea noastră
Și mă mai și mir că a murit.