Auzi cum plouă, dulcea mea răpită,
Auzi cum plouă, răstignirea mea,
Și nici n-aș vrea ca ploaia să mai stea...
Să plouă mult pe ultima ursită.
Să fii şi tu un Moş Crăciun
Să nu uităm de cei săraci,
Acum, când pregătim fantasme,
Hei, frate, iartă-mă că strig la tine,
e-un fel de plâns în felul cum te strig,
dar cineva îmi spune, prin suspine,
că mama noastră tremură de frig.
Poți să urci și apoi să cobori,
N-ai s-ajungi niciodată la mine,
Între noi sunt eterne ruine
Și sunt zboruri de corbi cobitori.
Mi-a spus cineva, dar nu mai știu cine,
Că vremea va sta și-apoi va fi bine,
Mi-a spus cineva de tine, de mine,
Că nu știu ce stea la cină ne vine.
Pământul te resoarbe și viermii nu te cruță,
Distanța se mărește între mata și noi
Și, totuși, pentru șansa întoarcerii-napoi,
Înhamă caii, tată, și pune-i la căruță.
Mi-a rămas un nor străvechi în suflet,
Dintr-o iarnă care nu mai moare
Și din el se-ntunecă și ninge,
Poate este ultima ninsoare.
Copacul frunza parcă și-o condamnă
La moartea ce-l atinge și pe el,
Cădere și furtună, fel de fel,
Atâta iarnă, într-o zi de toamnă.
Și, vai, din toate-acestea ce ne rămâne nouă,
Doar ciorna unui tandru certificat de-amor,
Din patru părți spre tine, ca și spre mine, plouă
Și pașii noștri-n noapte mai stăruie și mor.
Semne de toamnă ce nu mai trece,
Frunza e caldă, lacrima-i rece.
Ploi nesfârșite, de purgatoriu,