Pământul te resoarbe și viermii nu te cruță,
Distanța se mărește între mata și noi
Și, totuși, pentru șansa întoarcerii-napoi,
Înhamă caii, tată, și pune-i la căruță.
Mi-a rămas un nor străvechi în suflet,
Dintr-o iarnă care nu mai moare,
Și din el se-ntunecă și ninge,
Poate este ultima ninsoare.
Copacul frunza parcă și-o condamnă
La moartea, ce-l atinge și pe el,
Cădere și furtună, fel de fel,
Atâta iarnă, într-o zi de toamnă.
Și, vai, din toate-acestea ce ne rămîne nouă
Doar ciorna unui tandru certificat de-amor
Din patru părți spre tine, ca și spre mine, plouă
Și pașii noștri-n noapte mai stăruie și mor.
Semne de toamnă ce nu mai trece,
Frunza e caldă, lacrima-i rece.
Ploi nesfârșite, de purgatoriu,
Altar curat și unică femeie,
Descoperirea mea pentru o viață,
De tine gîndul meu nu se dezvață
Și nici un drum al meu nu se încheie.
Îți mulțumesc, necunoscută,
Pentru pomana gurii tale,
Pentru uimirea cea tăcută,
Cu care-ai sfărâmat o jale!
De ce m-aș declara învingător
Când, și așa, am cicatrici pe piele
Și sufăr, în minciuna tuturor,
Ca trist învins al lașitaţii mele?
Acum v-aș da aproape ce mi-ați cere,
Acum sînt liniștit, curat și blând,
Spre moarte, moale mă aud trecînd
Îmi ispășesc ursita în tăcere.
Să facem focul cu săgeți tocite,
Să punem arcuri vechi pe foc să ardă,
Aruncă-n scrum această halebardă
Pe care o fantomă ți-o trimite!