1917... Toamna, pe malul Dunării, la Corabia,
Unde hotarul îşi îndoaie liniştit şi frumos sabia,
Tunurile începuseră să bubuie, casele parcă erau hârtii
Se clătinau şi cădeau, strivite ca nişte jucării.
Ziua era tristă. Chesoanele rătăceau în neştire,
Ne cutremuram de prezent, ca de cine ştie ce amintire.
Ana, fata cu părul blond ca secara,
Cu ochii din care nu pleca niciodată vara,
Aşezase un steag alb în poarta pe care o roseseră carii
Şi fugise de teamă în casă. Pe uliţe, curgeau gârlă bulgarii...
Toată noaptea, au căutat peste tot. Când au ajus la noi
Beţi de ţuică, plini până la gât de noroi
Şi au dat cu ochii de Ana, de mâinile ei ca zăpezile,
De ochii ei verzi prin care se plimbau primăvara livezile,
Au început să zbiere, să-i rupă hainele, s-o ciupă
Toată căldura din trupul de zăpadă, voind să i-o rupă.
Târziu, dinspre ziuă, au scos-o afară şi-au legat-o de pom,
Ochii lor roşii de pofte nu mai erau ochi de om...
Un bulgar ciolănos a pus arma la ochi şi a tras unde-s-a-ntâmplat
Apoi au încălecat pe cai şi-au plecat să cucerească lut pentru împărat.
Văd şi acum privirile Anei. Gura nu-i mai era gură
Pumnale i se făcuseră ochii de ură.
Ştiu, ea ne-a iertat, că n-am putut face altceva decât plânge,
Dar eu nu-i voi uita niciodată pieptul roşu de sânge.
vezi mai multe poezii de: Virgil Carianopol
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.