Mergeam agale, iar soarele dimineții
Răsărea strălucitor și roșu;
Matthew s-a oprit, a privit și a spus:
„Facă-se voia Domnului!”
Era învățătorul satului,
Cu părul cărunt, sclipitor;
Un om plin de voioșie, cum rar vezi
Într-o zi de sărbătoare a primăverii.
Și în acea dimineață, prin iarbă
Și pe lângă pâraiele ce fumegau,
Pășeam voioși, spre a petrece
O zi printre dealuri.
„Munceam cu spor”, am zis eu,
„Dar ce gând ți-a smuls din piept,
Sub un soare atât de frumos,
Un suspin atât de trist?”
Matthew s-a oprit a doua oară;
Și, ațintindu-și privirea
Spre vârful muntelui dinspre răsărit,
Mi-a răspuns astfel:
„Norul acela, cu acea lungă crăpătură purpurie,
Îmi readuce proaspăt în minte
O zi ca aceasta, lăsată în urmă
Cu treizeci de ani în urmă.
„Și chiar deasupra acelui lan de porumb,
Culori întocmai ca acestea — și niciunele altele —
Se aflau pe cer în acea dimineață de aprilie,
Sora geamănă a acesteia.
„Cu undița în mână mă bucuram de plăcerea
Pe care acel anotimp dulce o oferea,
Și, ajungând la cimitir, m-am oprit brusc
Lângă mormântul fiicei mele.
„Abia dacă văzuse nouă veri,
Ea, mândria întregii văi;
Și cânta; ar fi ajuns
O adevărată privighetoare.
„Emma mea se odihnea sub șase picioare de pământ;
Și totuși o iubeam mai mult —
Căci așa mi se părea — decât o iubisem
Vreodată până în acea zi.
„Și, întorcându-mă de la mormântul ei, am întâlnit,
Lângă tisa din cimitir,
O fată înfloritoare, cu părul ud
De stropi de rouă matinală.
„Purta un coș pe cap; Fruntea-i era albă și netedă:
Să vezi un copil atât de gingaș
Era o pură încântare!
„Niciun izvor din peștera-i de stâncă
N-a țâșnit cu pași mai liberi;
Părea la fel de veselă ca valul
Ce joacă pe mare.
„Un suspin de durere mi-a scăpat,
Pe care greu l-am stăpânit;
Am privit-o, am privit-o iarăși:
Și n-am dorit să fie a mea!”
Matthew e în mormânt, dar iată,
Mi se pare că-l văd stând,
Ca în acea clipă, cu o ramură
De măr sălbatic în mână.
vezi mai multe poezii de: William Wordsworth