am adormit pe banca propriei minţi
aşteptându-te
la picioare vorbeau duhuri de ierburi gri
şi bâiguiau esperanto
cu tălpi rezemate de cer
şi cap îngropat în pustii
am mâinile oarecum verzi de creşterea ierbii din jur
şi ochiul
dezordinea firească a lucrurilor
mă caută împrejur
mă-nlănţuie
nici viaţa nu se lasă mai prejos
un singur drum
asfaltat cu scrum
m-ar duce-n spate cu zilele toate
Tu Doamne
fii iar îngăduitor!
am atâtea să-ţi spun
de nu m-aş teme…
am treabă
trebuie să discut azi cu vântul
el iute s-a prezentat vălurindu-mi rochia
şi din gură mi-a luat cuvântul
pereţii mei – anonime tablouri
ferestrele ude - imense hublouri
pe masă dorm către somnul de veci
pământul se face că nu m-aude când strig
am încercat apoi cu noaptea
avea urechile-nfundate cu stele
fluture mic
ne-voinic
ce viață scurtă sub aripi ai strâns
şi deja la primul capăt de zbor
am adunat încet
toate tăcerile dintre noi
le-am legat punte