~Filip și prințesa mării~ Fragment PROZĂ - Jurca Marinela Florina
Poezie adăugată de: Jurca Marinela Florina

    vineri, 12 august 2016

~Filip și prințesa mării~ FRAGMENT

Soarele era deja pregătit să răsară pe cer, aşa că bătrânul pescar îşi trezi băiatul. Era o nouă zi în care ei trebuiau să iasă în larg, pentru a arunca năvoadele.
Pe Filip îl enerva la culme treaba asta. Mereu era trezit exact când somnul era mai dulce, însă nu comenta nimic niciodată. Îşi puse într-o plasă ceva de mâncare şi ieşiră în larg. Era o zi normală la urma urmei. Făcea asta de atât de multă vreme, încât era deja o rutină.
Marea era agitată. Nervoase valurile loveau ambarcaţiunea, înclinând-o dintr-o parte într-alta, toată lumea era pe punte, pentru a da drumul năvoadelor şi treaba mergea excelent, scufundarea năvoadelor terminându-se rapid. Au coborât în pupă pentru a savura un ceai fierbinte, însă Filip , fiul Bătrânului, a preferat să rămână pe punte, de parcă ceva nevăzut l-ar fi reţinut pe loc.
Admiră dansul valurilor, când, deodată, deasupra lor, vede o siluetă de femeie de-o frumuseţe rară cum ochilor lui nu le mai fusese dat să vadă!
Aceasta începu ai cânta:
– O Filip, Filip, Filip......
Pentru tine mă ridic, azi deasupra apelor...
Vreau în ochi să te privesc,
Să îţi spun că „TE IUBESC”
Renunţă la lumea ta, haide... vino-n lumea mea!
Vei primi’n dar nemurirea, Prinţul meu de-ai vrea să fii,
Apa v-asculta porunca-ţi,
Vei domni asupra ei, doar renunţă la ‘ta viaţă...
Haide! Spune-mi că ai să vrei!
Filip asistă încremenit la toată scena, ceva mai frumos nu văzuse în viaţa lui, zâna apelor era atât de frumoasă, veşmintele ei erau de-o strălucire magică, ochii de un albastru care parcă rivaliza cu marea, dar şi cu cerul.
Filip era într-o mare dilemă, s-ar fi dus, dar simţea o teamă enormă, la urma urmei, era prima dată când o vedea pe prinţesa mărilor, deşi ea îl urmărea zi de zi, fără a se arăta până acum în faţa lui. Ca să nu mai pomenim că, în viaţa lui, nu văzuse vreo persoană plutind deasupra apelor. Tot ceea ce i se afişa în faţa ochilor, era atât de incredibil pentru el, încât s-a şi ciupit de câteva ori, doar să se asigure că nu visează şi că totul este cât se poate de real.
Se uită spre prinţesă şi spuse:
– Tu îmi spui că mă iubeşti, dar eu nu ştiu cine eşti!
De ce m-ai vrea tu pe mine, un pescar, un oarecine?
Ce îţi pot eu oferi, fericită să poţi fi?
Du-te-n lumea ta prinţesă, eu sunt doar un muritor...
Nici nu pot visa la tine...Tu eşti zâna apelor!
Ea din valuri ai răspunse, cu o voce călduroasă:
– Da! E drept ceea ce spui.
Dar ai inima frumoasă!
Am găsit la tine ceea, ce la nimeni n-am văzut, eu de sufletul din tine, dulce m-am îndrăgostit !
Nu-mi pasă nimic în rest, nici fiindcă eşti muritor, eu îţi pot da nemurirea, fiind prinţesa apelor!
Spune-mi doar dacă mă vrei, dacă ai putea vreodată, sincer ca să mă iubeşti şi cu mine să domneşti!
Eu îţi dau timp de gândire, căci vreau sigur ca să fii, am să te aştept iubite, oricât de mult vei dori!
(Spusese toate astea şi se scufundă între valurile învolburate)
Filip privi minute în şir locul unde fusese prinţesa, deja simţea că arde inima în el, doar de dorul, de dorinţa de-a o revedea.
Ieşise şi restul pe punte, era deja vremea să ridice năvoadele şi să plece acasă.
Când le ridicară, nu le veni a crede! Erau toate pline ochi cu fel de fel de peşti, unii dintre ei, pe care niciodată nu-i mai văzuse. Bătrânul începu să exclame de bucurie, căci aşa ceva niciodată nu i-se mai întâmplase. Filip începu să zâmbească, în timp ce din priviri măsură marea.
Încet, fără ca cineva să-l audă, şopti privind spre mare:
– Ştiu că tu ai făcut toate astea, îţi mulţumesc pentru fericirea tatălui meu!
În momentul ăla, din mare începu să sară delfinii, într-un dans frenetic, întrecându-se în frumuseţea lor. Din depărtare, câteva balene păreau fântâni arteziene, totul era atât de frumos, iar Filip scăpă câteva lacrimi de fericire.
Abia aştepta să se reîntoarcă în larg a doua zi, aşa încât în noaptea aia, el nici măcar nu putu să doarmă de emoţii.
Trecu şi noaptea, se făcu ziuă.
Erau deja în larg, iar el era nerăbdător ca ceilalţi să coboare în pupă, pentru a-şi bea ceaiul, pentru ca el să poată liniştit să stea de vorbă cu prinţesa!
Într-un final, rămăsese singur, aşa că începu să caute din priviri, printre valuri. Pentru nimeni nu mai simţise aşa ceva, era prima oară când îi era dor de o femeie. Se tot uita împrejur după prinţesă, devenind tot mai nervos, tot mai agitat, dar, în afară de valuri, el nu vedea nimic.
După multe minute de agonie, în care a măsurat din privire marea de mii şi mii de ori, începu să strige:
– Zâna mea, de ce nu vii?
Tu nu vezi că voi muri?
Te tot caut, tu nu eşti,
Te implor să te iveşti!
Ochii-mi, când nu te privesc,
Nu-mi doresc să mai trăiesc.
Te implor de te arată,
Să te văd măcar o dată!
Atunci marea-nvolburată, s-a-nălţat încet spre cer,
iar din mare o frumoasă, a ieşit, la fel ca ieri!
Cu cât drag privi la dânsul, din priviri îl măsură...se uită în ochii lui şi apoi îl sărută!
Apoi ea din nou îi puse, tot aceeaşi întrebare:
– Vrei să vii în lumea mea....
Să domneşti asupra mării?
Să renunţi la lumea ta...
Să rămâi mereu cu mine?
Îţi dau în dar nemurirea,
Viaţa mea, dar şi iubirea!
– Am să vin! Eu te iubesc, însă ce să fac cu tata?
E bătrân, e şi bolnav, nu pot să îi blestem soarta!
Fără mine ar muri, de necaz, de supărare, of prinţesa mea iubită, spune-mi, vezi vreo rezolvare?
Ea privi atent la dânsul, începu ca să zâmbească…
– O Filipe dragul meu! Pentru ce te necăjeşti?
Ţi-am cerut cumva vreodată, tatăl să nu-ţi mai iubeşti?
Sau am spus cumva vreodată, pradă sorţii să îl laşi?
Nu Filipe dragul meu, îl vei lua aici cu tine, ştiu că doar aşa tu poţi, să fii fericit cu mine!
Vei veni la noapte-n larg, numai tu cu tatăl tău, şi veţi rămâne cu mine, ai să fii de-acum al meu!
Întreabă-l pe tatăl tău, de doreşte ca să vină, eu promit că-n lumea mea....mereu o să-i fie bine!
Orele trecu fugar, au ajuns deja acasă, Filip nu ştia cum să-i spună, tatălui, de-a sa frumoasă:
– Tata? Vreau să-ţi spun ceva!
Nici nu ştiu de-ai să mă crezi, cred că cel mai bine ar fi, să plecăm şi ai să vezi!
– Unde să plecăm băiete? E deja târziu, e noapte, culcă-te căci dimineaţă, iar bolboroseşti în şoapte!
– Tată! Eu vorbesc serios! (Îi răspunse iar băiatul)
– Vino! Trebuie să vezi, doar aşa ai să mă crezi!
Vom ieşi din nou în larg, chiar de e târziu şi-i noapte.
Te rog doar urmează-mă!
Te rog doar să mă urmezi, îţi voi arăta ceva, ce cu greu tu ai să crezi!
– Bine, răspunse bătrânul, văd că e ceva serios.
Aşteaptă să mă îmbrac, ştii doar că sunt friguros.
Amândoi porni în larg, într-un ceas târziu din noapte, Filip era fericit, aştepta cu nerăbdare, frumoasa să îşi revadă.
– Gata tată, am ajuns!
– Deci, ce vrei să îmi arăţi?
– O tată, stai şi aşteaptă, greu îţi va fi ca să crezi! Şi privind atent la mare, începu tare-a cânta:
„O frumoasa mea prinţesă! Am ajuns cu tatăl meu. Vino te rog, te arată, de-acum am să fiu al tău!”
Auzind astea bătrânul, începu a râde tare!
– Ooo, copil bolând ce eşti, ai ajuns să cânţi la mare?
N-apucă să spună bine, că din valuri se ivi, în lumina de la lună, prinţesa ce ai vorbi:
– Ai venit iubitul meu, aşa cum mi-ai şi promis, de astăzi vei sta cu mine, în marea de necuprins!
Auzind asta bătrânul, începu tare să strige:
– Vrei să îmi îneci băiatu’?
– Filip?! Tu auzi ce zice?
Se puse pe plâns bătrânul, de gândeai că-i gata lumea!...
Prinţesa îl linişti: „Termină, te rog, cu gluma! Cum să crezi că vă omor, când eu vă dau nemurirea? Tot ce vreau eu să vă dau, astăzi este fericirea!
Îţi iubesc prea mult băiatul, ca să pot să-i fac vreun rău. Eu vreau doar să ne iubim, de azi vreau să fie al meu!
Va domni cu mine-n mare, îmi va sta alăturea. Dumneata să vii cu dânsul, singur nu te vom lăsa. Am să-ţi dau să ai putere peste toţi peştii din mare, toţi de-acum vor asculta, de porunca dumitale!
Ascultând asta bătrânul, nu îi veni ca să creadă, dar prinţesa înţelese (reuşea gândul să-i vadă)
– Vă-ndoiţi de vorba mea? Faceţi tot ce vă doriţi, chemaţi peştii ca să vină... Vă vor asculta, să ştiţi!
Bătrânul privind spre mare... rosti doar în gândul lui:
– Peştilor, veniţi la mine... De puteţi să m-auziţi! Să vă văd azi frumuseţea, că-mi sunteţi aşa iubiţi!
Dintr-o dată au sărit, peste valuri peşti cu mia, aducând pentru bătrân, împlinirea, bucuria.
Se întoarse spre prinţesă şi fruntea îi săruta: „Vom veni să ştii cu tine, în mare te vom urma. Ai un suflet bun prinţesă, vreau să fii tu nora mea!”
Coborâră toţi în mare, unde era sărbătoare. Era aşteptat de mult, căci prinţesa îl iubea... de atât de multă vreme! Săraca, doar ea ştia...
Autor: Jurca Marinela Florina
Va urma...



vezi mai multe poezii de: Jurca Marinela Florina




Împărtăşeşte-ne opinia ta:

Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.



Comentarii:

Interesantă povestea; aștept continuarea, dar de ce nu o postezi la proză ?
mirimirela
sâmbătă, 13 august 2016