Caietul nr.1 mai 1935 - septembrie 1937 - Albert Camus
Adăugat de: Adina Speranta
Ianuarie 1936.
Grădina de dincolo de fereastră; nu-i văd decât zidurile. Și câteva ramuri pe care curge lumina.Mai sus, alte ramuri. Și mai sus, soarele. Și din toată acestă voioșie a aerului pe care o simți afară, din toată acestă bucurie răspândită peste lume, nu zăresc decât umbrele unor crengi care dansează pe perdelele albe. Și cinci raze de soare revarsă răbdător în odaie o mireasmă aurie de ierburi uscate. O adiere, și umbrele se însuflețesc pe perdea. E destul ca un nour s-acopere și-apoi să descopere soarele, și iată răsărind din umbră galbenul sclipitor al vazei de mimoze. E de ajuns: simpla naștere a acestei lumini revarsă în mine o bucurie tulbure și năucitoare.
Prizonier al cavernei, iată-mă singur față în față cu umbra lumii. După-amiază de ianuarie. Dar frigul mai stăruie în adâncul văzduhului. Pretutindeni o pojghiță de soare ce-ar crăpa sub unghie, dar care învăluie totul într-un etern surâs. Cine sunt eu și ce pot face decât să intru în jocul ramurilor și-al luminii? Să fiu această rază de soare în care se mistuie țigara mea, această dulceață și această pasiune reținută ce respiră în aer. Dacă încerc să ajung la mine însumi, în adâncul acestei lumi mă regăsesc. Și dacă vreau să înțeleg și să gust pe îndelete acestă aromă delicată ce dezvăluie taina lumii, pe mine însumi mă găsesc în adâncul universului. Pe mine, adică emoția supremă care mă eliberează de decor. Curând, alte lucruri și oameni vor pune iar stăpânire pe mine. Dar îngăduiți-mi să decupez această clipă din pânza timpului, așa cum alții lasă o floare între pagini. Ei închid acolo o plimbare când iubirea i-a atins cu gingășie. Și eu mă plimb, dar pe mine mă mângâie un zeu. Viața e scurtă și-i păcat să pierdem vremea. Toată ziua pierd vremea și lumea spune că sunt foarte activ. Astăzi e un popas și inima mea se duce în propria ei întâmpinare.
Și dacă totuși mai încerc vreo spaimă, e pentru că simt acum că această clipă impalpabilă îmi alunecă printre degete precum perlele agintului viu. Lăsați-i dar pe cei ce vor să se despartă de lume. Eu nu mă mai plâng pentru că mă privesc născându-mă. Sunt fericit pe această lume pentru că împărăția mea ține de această lume. Nour ce trece și clipă ce pălește. Moarte a mea pentru mine însumi. Cartea se deschide la o pagină iubită. Cât e de searbădă astăzi, de față cu cartea lumii. E oare adevărat că am suferit, nu-i oare adevărat că sufăr și că această suferință mă îmbată pentru că ea este acest soare și aceste umbre, această căldură și acest frig care se simt foarte departe, tocmai în adâncul văzduhului. Mă voi întreba oare dacă ceva moare și dacă oamenii suferă de vreme ce totu-i scris în această fereastră prin care cerul își revarsă plenitudinea. Pot spune și voi spune chiar acum că important este să fii uman, simplu. Nu, important este să fii adevărat, pentru că astfel cuprinzi totul, omenia și simplitatea. Și când oare sunt mai adevărat și mai transparent decât atunci când sunt lumea?
Clipă de liniște fermecătoare. Oamenii au tăcut. Dar cântecul lumii se-nalță și eu, înlănțuit în fundul cavernei, am totul înainte de a-mi fi dorit ceva. Iată eternitatea, iar eu nădăjduiam după ea. Acum pot vorbi. Nu știu ce mi-aș putea dori mai mult decât această continuă prezență a mea de față cu mine însumi. Acum nu vreau să fiu fericit, ci doar conștient. Ne credem rupți de restul lumii, dar e destul un măslin ce se înalță în praful aurit, e destul o plajă ce sclipește sub soarele dimineții pentru a simți cum această împotrivire din noi se topește. La fel se întâmplă și cu mine. Dobândesc conștiința posibilităților pentru care sunt răspunzător. Fiece minut de viață închide în el valoarea lui de miracol și-o față de tinerețe veșnică.
Nu gândim decât în imagini. Dacă vrei să fii filozof, scrie romane.
fragment din Caietul nr.1 mai 1935 - septembrie 1937
Distribuie: