Turcii intră-n ţară, trec, se grămădesc,
Alţii totd-odată la hotar murgesc.
Dar Ştefan cel Mare cu oştile sale
Spre Bârlad se duce şi-i aşteaptă-n cale.
Un boier îi zice: — „Doamne! Mulţi mai sânt,
Mulţi se varsă turcii pe acest pământ!"
Ştefan îi răspunde: — „Şi mai bine-mi pare.
Nu vom sta noi nimeni fără de lucrare."
Zice. Late valuri cetele-i pornesc.
Pulberea se-nalţă, armele lucesc.
Domnul pune oastea sub trei capi de ţară.
Avangarda pleacă... Lupta-ncepe-amară.
Numărul lor mare pe moldavi îi strânge.
Soarele s-ascunde sub un nor de sânge,
Noaptea împrumută zilei val de dor,
Negură şi pâclă pe pământ cobor.
Cum din munţi coboară două repezi unde,
Se-ntâlnesc pe cale, scot mugiri profunde,
Apoi preunate, pe un singur pat,
Spumegă şi-aleargă, şi-alergând se bat.
Astfel se-ntâlniră ambele armate
Şi d-a lor lovire par împovărate.
Oameni puşi să sune, prin adânci păduri,
Sună din cimpoaie, buciume, tamburi.
Turcii stau şi-ascultă larma depărtată!
Cu trei alte armii cred că-au să combată.
Râul îi constrânge. Umbra ce s-a-ntins
Îndoieşte spaima. Focul lor s-a stins.
Cei mai mari s-adună... Ce vor face oare?
Buciumele sună, răspândesc teroare.
Unul ia d-a fuga... Toţi îl urmăresc,
Ca pulberea în vânturi toţi se risipesc.
Ştefan îi preurmă, fuga lor nu-i scapă.
Mulţi, cuprinşi de spaimă, sar şi pier în apă.
Alţii, între dânşii singuri se ucig,
Alţii-n spada noastră, năvălind, să-nfig.
Astfel multe paseri, prin furtuni turbate,
Zboară risipite, par înspăimântate!
Unele s-aruncă peste râpi şi mor,
Altele pe sânul celor ce le-omor.
Râul spumă sânge. Turburile-i valuri,
Strânse de cadaveri, se revars pe maluri.
Ştefan pretutindeni îi doboară-amar,
Dându-le gonire până la hotar,
Cum pe calea coasei, pe întinse crânguri,
Maldărul cel verde zace rânduri, rânduri!
Astfel pretutindeni zac şi morţii lor.
Corbii, cete late, peste dânşii zbor.
Dar Ştefan cel Măre capii oştii-uneşte
La voioase mese şi-astfel le vorbeşte
— „Raz-acestei lupte petrecută-n nori
Luce ca lumina soarelui la zori,
Dar a sa lumină foarte lucitoare,
Să nu ne răpească prin a sa vulvoare.
Fala e un soare mândru, strălucit,
Ce orbeşte ochiul care l-a privit."
Astfel zice domnul. Cupele-aurite
Cheamă, prin toaste, zile strălucite.
Tinere fecioare cununau cu flori,
Cu-a lor dulce mână, bravii vingători.
Altele, pe harpe, cântă dulce, lin,
Gloria română şi-al Moldovei chin.
Iar Ştefan ascunde faţa-i strălucită
În regala-i mantă cu aur mândrită.
vezi mai multe poezii de: Dimitrie Bolintineanu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.