Apropie-te’ n tăcerea de toamnă funerară!
Îți voi deschide poarta și-ți voi așterne’n drum
Mănunchiuri de lumină și raze moi. Pe-afară
Căderile de frunze s-au înmulțit acum.
De astă noapte cerul s’apleacă pe ferestre
Și se aud molifții în inimă cum gem.
Să-mi fi rămas în suflet o de demult poveste
Sau în urechi se plimbă un viitor poem?…
Acele văi, desigur, s’or fi făcut de ceară!
Un verde mort se lasă cuminte pe hotar.
Și nu știu ce mă’ndeamnă (sau pasăre, sau vioară)
De-ți dibui frumusețea prin întuneric iar.
Nu peste mult vor trece cele din urmă rațe.
O să le-auzi în seară izbindu-se de nori!
Dar tot nu pot pricepe de ce aceste brațe
De câtva timp într’una se’ntind în gol și mor…
Apropie-te’ n tăcerea de toamnă funerară!
Ca mâine vor apune grădinile din zări,
Iar noi purtând pe frunte trecuta primăvară
Vom coborî în noapte ca două lumânări…
revista „Symposion”, anul II, nr. 4-5, Cluj, octombrie 1939
vezi mai multe poezii de: Radu Stanca
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.