Înserarea
Dincolo de gândul nostru, cerul pare-a fi o floare
cu petale-n strălucire care parcă-ar vrea să zboare,
Taina serii
Pământul se scufundă în negura slăvită
de stele și de lună. Ce liniște și pace
Câte minuni
Îmi las sufletul la soare,
vântul să mi-l judece,
Dans cu lună
Dacă am trecut vreodată
prin noaptea magică albastră
Ca frunza verde de ușoară
Îmi plac rochia de seară,
pașii mici ai balerinei
E târziu
Lună, lună, casă veche,
ce puțin îmi stai de veghe
Pierdut-am luna
În timp ce stele număram, pierdut-am luna.
Fiecare stea-mi părea că-n palma-ntinsă-mi răsărea, găsindu-mi fericirea și, fericită cum eram, prin degete curgând simțeam lumini fluorescentine dar, cine este-n mine, cine, în tulburare mă-ntrebam. Filozofam cu ochii minții, că stele albe-n bolta nopții sunt îngeri străjuind văzduhul și mă pierdeam, visând.
Cărări netezite
Potecile iernii pe dealuri mişcând,
şerpuiri argintii pe genele ninse,
Fantastice poteci!
În suflet, în adânc, sunt doar o visătoare.
Privirea de sub pleoape doar pe visări îmi șade.
Țurțuri albi răsar din gheață
Într-o peșteră din munți, țurțurii atârnă-n noapte,
încărcați de lungi expresii ale clipelor ce curg.