imi urc gândurile pe un suport de cristal
pe care îl decorez frumos, bizar
și le rostogolesc până îmi dau seama
că sunt suficient de grele
pentru a sparge sticla
și a se scufunda în mare
dar marea seacă, acum, și speranța.
explorez trecutul misterios al existenței
și dezgrop obiecte din nisipul aspru
ca să-mi dezvălui scretele nesigure
ale unei confesiuni cu mine însumi…
mă uit prin transparenta materie
si observ adevărul - distorsionat;
căci un adevăr poate fi fals din altă perspectivă
dar și matematic, unghiular
numai înclinat corect la lumină
dezvăluie ce e întunecat
și-n mintea mea parcă e grindină.
și cad în genunchi. disperat.
cu susul în jos sau cu josul în sus,
totul e simetric la mijloc,
precum și datul cu banul
dar si sentimentul că nu va fi rău
și va fi bine.
dar nu triumfă binele mereu
iar eu privesc îngândurat spre soarele arzător
pentru a-i cere un răspuns…
dar el îmi orbește ochii și mă face să văd
tot ce nu am putut vedea.
vezi mai multe poezii de: mihaihotopila1
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.