Iubito, aveai ochii de neguri cînd ningea
Frumoasa, trista iarnă pe sufletele noastre
Şi mîna ta subţire prin fulgi mai flutura,
Şi ascultam colinda potecilor albastre.
Trecea mereu o sanie prin tîmpla mea de foc,
În inimă la tine se tot tăiau copacii
Şi străzile şi vremea ardeau a nenoroc,
În alb, precum în vară, pe cîmpuri, roşii, macii.
N-am apucat un bulgăr să aruncăm în noi,
Parcă ningea degeaba, pentru o altă lume,
Şi sărbători şi larme cădeau pe amîndoi,
La telefon, ca-n transă, te apelam pe nume.
Şi n-a fost să-nţelegem nimic din tot ce-a fost,
Condiţia umană şi-a spus din nou cuvîntul,
Pe masa cea de nuntă ningea omăt de post,
Dintr-un Crăciun în altul ne împingea, surd, vîntul.
Însă, iubito, totuşi, eu zic c-a fost frumos,
Am să te trag cu sania, promit, în altă viaţă,
Pînă atunci, să-ţi cumperi un paltonaş mai gros,
Aud că-i frig şi-acolo încă de dimineaţă.
Eu caut o colibă într-o pădure şi
Cu un buchet de lemne te-aştept la întîlnire;
Din viaţa noastră veche atît ne-om aminti:
Că n-a fost niciodată, formal, vreo despărţire.
Am să-ţi trimit adresa la gîtul unui jder ‒
Un suflet ce te-aşteaptă şi el cu nerăbdare;
E simplu: e-o pădure, troiene şi e ger,
Dacă te-ncurci îţi fluier a şansă şi-a iertare.
Va fi îmbrăţişarea adîncă, parcă vrînd
Să ne recupereze de peste timpuri fiinţa,
Şi-apoi, sătui, ninsoarea o vom privi tăcînd
Şi cugetînd că-i una iubirea şi credinţa.
(Din volumul 'Duminica poemului mut")
vezi mai multe poezii de: Dragos Niculescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.