Prin coarnele mari, rămuroase,
mă tânguie-un vânt monoton;
zdrobind nestemate sticloase,
alerg pe cărări vaporoase:
sunt cerbul din mit - Acteon.
Copaci năluciți, pe tăcute,
'mi-ascund printre umbre și fum
iluzia orei pierdute.
Tresar și alerg după ciute
ce n-au străbătut acest drum.
Gonesc, să las timpul departe,
să-mi piardă al vieții soroc;
în mine, sunt toate deșarte,
dar cerbul se teme de moarte,
că-s fiară și om, la un loc.
Ce ciută-nălucă, prelinsă
prin codrul acesta pustiu,
se pleacă prin ierburi, învinsă
de patima serii aprinsă
în ceasul de taină târziu?...
Ce demon plecatu-și-a geana
pe jocul destinului meu,
sădind implacabilă rana:
sublimul meu tragic - Diana,
cu chip și trufie de zeu?...
Ce legi frânte în clipa-n care
am fost de fantasmă orbit,
m-alungă pe-această cărare?
Nici lupi nu mai sunt, să-mi doboare
neantul în vis rătăcit
și patima grea, ne-mplinită,
de care m-aprind și mă tem.
O ciută să fii, nălucită,
în codrul meu sterp rătăcită,
Diana, cu dor te blestem!
Să-ți curgă cărarea spre mine
și eu către tine să curg
și-apoi... Sau, Diana, mai bine,
alungă-mi toți câinii prin vine,
să fiu sfâșiat în amurg...
vezi mai multe poezii de: Adrian-Nicolae Popescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.