Adelina
Adăugat de: Sagittarius

Adelina plecase de vreo câţiva ani buni din ţară, ca mai toţi tinerii de vârsta ei, în căutarea unui trai mai bun, sau, oricum, a altceva decât prea puţinul ce i se oferea aici, în ţara în care se născuse. Plecase fără a-şi întoarce privirea spre ceea ce lăsase în urmă… De altfel, nici nu o lega prea multe de pământul natal; poate doar iubirea de ţară, dacă mai avea în suflet vreo urmă de patriotism, greu încercat de traiul pe care-l dusese încă de mică, în locul ce dădea sens cuvântului “acasă”. Nu-şi amintea chipul nici unuia dintre părinţi, căci rămăsese orfană de la o vârstă fragedă, fără ca ea să fi avut vreo vină; norocul ei fusese că bunica dinspre mamă (de altfel, singura rudă apropiată ei) nu o abandonase, după dispariţia părinţilor, pentru a ajunge la orfelinat, unde poate ar fi avut parte de clipe şi mai dificile, greu de imaginat pentru ea.
Aşa, cunoscuse măcar dragostea unei bunici, care, deşi bătrână, bolnavă şi deloc înstărită, nu avea mare lucru, să-i ofere; avea însă multă iubire (doar era vorba despre nepoata ei), ceea ce compensa neajunsurile de zi cu zi cu care se confruntaseră cele două… Şi doar acest amănunt o neliştinise pe Adelina în anii petrecuţi în afara graniţelor ţării: faptul că fusese nevoită să-şi lăsase bunica singură, neajutorată; era unicul lucru pe care-l regreta profund… Îi promisese că se va întoarce şi va avea grijă de ea şi nu o uitase în tot acest timp, în care stătuse departe de ea; îi trimisese regulat pachete, de obicei, cu haine (alimente nu avea voie), cât şi din când în când, o mică sumă de bani, atât cât îşi putea permite, pentru buna ei bunică, să-i aline bătrâneţea. Dar, evident, bătrâna nu dorea bani de medicamente, sau pachete sosite din străinătate, aceste lucruri fără valoare nu-i alinau dorul; ea ar fi vrut să-şi vadă, măcar încă o dată, nepoata… Adorata ei nepoată, pe care o crescuse cu greu, dar cu drag, de mititică… Acesta era visul bătrânei, încă din momentul în care Adelina pornise în lunga-i calătorie spre necunoscut. Fata era frumoasă şi inteligentă. Bunica încercase mereu să-i ofere tot ce-i era necesar, în limita posibilităţilor reduse; pentru ca nepoata ei să nu sufere, deseori se neglijase pe ea însăşi. Nu conta… Fetiţei să-i fie bine! Astfel, avusese grijă să meargă la şcoală şi să înveţe cât mai bine, să poată avea un viitor frumos. Dar nepoţica ei, după ce-şi încheiase studiile la facultate, nu reuşise să-şi găsească un loc de muncă adecvat, care să-i asigure traiul, aşa că alesese calea “exilului”, pentru a-şi căuta norocul printre străini. Şi datorită inteligenţei sale, se descurcase destul de bine. Avea un loc de muncă bine plătit şi reuşise performanţa de a închiria o garsonieră drăguţă, unde să se odihnească şi să-şi petreacă timpul liber. Îşi făcuse şi câţiva prieteni apropiaţi, care o susţineau moral, în momentele de singurătate sau de tristeţe.
Acum, după câţiva ani trăiţi pe alte meleaguri, tânăra revenise în ţară; şi ea dorea să-şi revadă bunica. Privind în jur, găsea totul aproape neschimbat; oraşul în care crescuse nu-şi modificase în mod drastic aspectul, astfel încât să devină de nerecunoscut pentru cea care-l părăsise cu câţia ani în urmă. Adelina era din ce în ce mai emoţionată; se apropia de casă… Crezuse că lăsase în urmă sentimentalismul, dar revederea locurilor natale îi contraziceau vehement aceste gânduri.
Îi aducea bunei sale bunicuţe alte lucruri din străinătate; dorea să o surprindă… Încă avea cheia de la apartamentul în care crescuse, iar după colţul străzii, se apropia deja de aleea care ducea la blocul ei. Soarele îi mângâia obrajii, iar păsările o întâmpinară vesele; chiar şi plantele păreau a se bucura de prezenţa ei. Timid, se îndreptă spre intrarea în bloc. Inima i se făcu mică de tot, cât un purice, dar nu se opri din drum… În curând, urca treptele spre etajul la care se afla apartamentul de două camere în care crescuse… Deschise uşa şi intră… Spera să-şi găsească bunica… Însă bătrâna nu era la buncătărie… În apartament era ordine; Adelina ştia că bunica ei era o femeie care ţinea la acest aspect, al curăţeniei…
Încet, îşi continuă drumul. Ajunse în sufragerie. Parchetul de culoare galben-maronie o întâmpină glaciar. Fereastra larg deschisă îi oferea aceeaşi privelişte cu care era obişnuită: blocurile aflate în vecinătate, pe dealurile din faţă. Pe mica măsuţă de lângă fereastră, receptorul telefonului era căzut pe jos (îl ridică şi-l aşeză la locul lui)… Un ziar recent zăcea necitit pe canapeaua de alături, iar o fotografie veche, înrămată, se afla pe pianul din cealaltă parte. Toate acestea îi erau familiare Adelinei; lipsea însă bunica ei cea dragă… Tânăra o strigă de vreo câteva ori, fără nici un rezultat, însă… Intră şi în micul dormitor; nici aici nu-şi găsi bunica, după cum nici la baie… Ce să se fi petrecut, oare?! Poate bunica plecase de curând, prin apropiere, la cumpărături, sau la vreo vecină… Adelina nu o anunţase că va sosi, dorind să-i facă o surpriză… Prin urmare, decise să aştepte câtva. Între timp, poate se va odihni, după lunga şi obositoarea călătorie… Şi chiar aţipi pe canapea, după ce luase ziarul de acolo şi-l aşezase pe măsuţă. Dar când se trezi, bunica tot nu sosise acasă…
Îngrijorată, îşi luă inima în dinţi şi sună la o vecină, pentru a se informa. Astfel află tristul adevăr: bunica ei cea dragă nu mai era; a aşteptase cu nerăbdare mereu, să revină, cu speranţa de a o revedea, până când inima ei firavă cedase. Vecinii se ocupaseră de funeralii, iar Adelina nu fusese anunţată, pentru că nimeni nu ştia unde s-o găsească; încercaseră să dea de ea, dar nu reuşiseră. Desigur, nu abandonaseră ideea, pentru că tot aveau de gând s-o pună în temă, în legătură cu trista veste. Zdrobită de cutremurătoarea noutate aflată, cu lacrimi în ochi, tânăra reveni în apartamentul ei, tremurând. Nici nu ştia ce să facă, ce să spună, ce să creadă… Era răvăşită; tristeţea îi invadase sufletul. Nici prin gând nu-i trecuse o asemenea posibilitate cumplită, dar iată că… bunica ei, scumpa ei bunică, unica fiinţă pentru care se întorsese în ţară nu mai era… Amintiri din copilărie îi invadară mintea, iar chipul blând al bunicuţei se suprapuse peste toate… Încercă să se calmeze, dar era foarte dificil; acum chiar rămăsese singură pe lume…
Tot plângând, reuşi să adoarmă într-un târziu, cu gândul la draga ei bunică, pe care o visă în acea noapte. Zilele următoare decise să vândă apartamentul în care crescuse şi să plece definitiv din ţară; acum chiar nu o mai lega nimic de acest loc, decât amintirea bunicuţei, care o părăsise, fără ca ea să o mai poată vedea, măcar o singură dată…