Te mai iubesc și te mai frâng, femeie,
În taina de desfrâu a unei nopți,
Și mâna mea din cuie te descheie,
Și suntem vii și strugurii sunt copți.
Afară, impotenții fac guverne,
Și congelează măști de sâni virgini,
Dar tremuratul tău mi se așterne
Ca unui zeu, să-l pot fixa cu spini.
N-am nici o urmă de prejudecată,
Te-nvăț cuvântul poftei fără saț,
Înrourată și incendiată,
Spre iadul tău, curat, să mă abați.
Și te-aș târî prin pivniți ordinare,
Să-ți cânte menestreli și oameni beți,
Să te arăt, frumoasă, la oricare,
Și tu, pe toți, delirul să-i înveți.
Grumazul meu te-așteaptă a-l cuprinde,
Nu șovăii și nu te alinta,
Vei sta între blesteme și colinde,
Sub un piron de foc, din voia mea.
În târg se vând femei și alte droguri,
Nu sunt pe gustul meu, mă simt jignit,
Ne-așteaptă fânul tremurând în stoguri,
S-a umezit și ultimul chibrit.
Iubiri pe fugă, dar iubiri mortale,
La beregata mea vă mai aștept,
Să șterg, cu bucurie și cu jale,
Un strop curat de sânge de pe piept.
Foșnesc livezi exotice în Marte,
Să răcorească trupul tău răsfrânt,
Ce dragoste, pe viață și pe moarte,
Cu struguri copți pe steaua de pământ.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.