Ce oameni răi, ce tragic timp păgân,
Se-mparte țara noastră în partide,
De când l-am omorât pe ăl bătrân,
Mormântul lui nici nu se mai închide.
Am tras în el ca-n malul de pământ,
Nu l-am putut, în timpul vieții, frânge,
Și el s-a dovedit de neînfrânt,
Că nu ne-a dat nici lacrimi și nici sânge.
Cu el am omorât-o și pe ea,
Într-un concurs fanatic de păcate,
Și-atunci, păcatul nostru devenea
Mai greu ca ale lor, împreunate.
Așa puține vorbe mai rămân
Într-o tăcere plină de rafale,
Și, vai, l-am omorât pe ăl bătrân,
Erori peste eroarea vieții sale.
Se-mpleticea, de parcă era beat,
Și totu-i apărea confuz, departe,
Prin gloanțele cu care l-am marcat,
El inspira și aer, dar și moarte.
Și el ne-a fost, măcar o dată, baci,
Și noi i-am fost, măcar o dată, turmă!
De ce am apăsat pe-acel trăgaci,
Când moartea, și așa, venea din urmă?
Ne trebuia și milă, și efort,
Să le putem concilia pe toate,
De ce-am dorit să-nceapă cu un mort
Aceste ziduri de maternitate?
Eram români și el era român,
A fost și crimă, dar a fost o gafă,
De ce l-am omorât pe ăl bătrân,
Cu mâini legate, împușcat în ceafă?
Voi nu vedeți că nu putem dormi?
Voi nu vedeți că țara nu mai doarme?
Din zori de seară până-n zori de zi,
Strigoiul lui aleargă prin cazarme.
Își plânge țara, ori de câte ori,
De drama ei se-atinge și îl doare,
Strigoi bătrân, ce cântă Trei Culori,
Cum face, la beție, fiecare.
Acest Strigoi, de unde-ncepe tot,
Privește, dintre stele, pe fereastră,
Din buzele ce a vorbi nu pot,
Pornește, cinic, libertatea noastră.
Și, totuși, într-un tragic timp păgân,
I-am încărcat cu întuneric pasul,
De ce l-am omorât pe ăl bătrân
Și nici măcar nu-i facem parastasul?
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.