După atâta trudă şi ruşine,
După atâta jertfă şi prăpăd,
Nu mai credeam să te găsesc în mine
Şi într-o zi să pot să te şi văd.
Şi nu-nţeleg cum te-ai putut ascunde
În zaţul unor vârste fără leac
Şi nici nu ştiu de unde până unde
Am mai avut puterea să te fac.
Când ai venit, puteam să fiu sihastru
Şi-n munţii enigmatici să mă-ngrop,
Dar ochii tăi, spălându-mă albastru,
Au doborât şi cerul, strop cu strop.
Puteau să-mi facă popi bătrâni pomana,
Mult înaintea clipei că vei fi,
Şi te-ai născut, să-mi dai o şansă, Ana,
Şi mă priveşti, Marie-ntre Marii.
Neverosimil te-ai născut curată,
Din marele dezastru care sunt,
Întinde-mi mâna ta de plantă, fată,
Să nu mă pierd cu totul în pământ.
Deocamdată, nici nu ai cuvinte,
Deocamdată, mergi şovăitor,
Pictură în bisericile sfinte,
Misterul, vraja, dar şi cheia lor.
Şi vremea-i grea, şi lumea nu e bună,
Şi tu abia te verticalizezi,
Şi mă şi tem, în nopţile cu lună,
Să nu te pierzi în turmele de iezi.
Eu nu mai ştiu nici disperarea ce e,
De când te-aud intrând în casa mea,
Ca o eternă onomatopee,
Ce trage înţelesul după ea.
Întinzi o mână, spre a cere apă,
Întinzi o mână, când se face zi,
Şi pentru noi, în ultima etapă,
Ca să avem de ce ne sprijini.
Şi tu îmi eşti Maria, ca şi Ana,
Sonorităţi înlăcrimat de dragi,
Aşa cum noaptea luminezi icoana
Cu îngeri, între care te retragi.
De când exişti, a opta dintre arte
E-a ta, printr-un absurd convingător,
De când exişti, mă înspăimânt de moarte,
C-am să te las, când voi pleca să mor.
La mine-n suflet re-nfloreşte via
Şi se petrece straniul paradox
Că, de la Ana până la Maria,
Încape calendarul ortodox.
Venirea ta o prevestire este,
Cum altele, în alte case, nu-s,
Şi eşti mântuitoarea mea poveste,
Că te-ai născut în ziua lui Iisus.
Puteam să fiu în munţi, ca un sihastru,
Puteam să mă retrag la moşii mei,
Dar ochii tăi m-au fulgerat albastru
Şi-a trebuit să-ntârzii pentru ei.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.