Nici nu m-am dat, nici nu mă dau la schimb,
Dar, peste orice tragică greşeală,
Sunt vinovat că n-am murit la timp,
Iar mie viaţa mea îmi e fatală.
Am opere în care să vă-ngrop,
Nenorociţilor fără ruşine,
Dar nu sunt circumstanţial de scop,
Eu sunt un cauzal şi-mi este bine.
Dacă muream, precum se aştepta,
V-aţi fi-ngrozit de marea răzbunare
Şi v-ar fi pedepsit legenda mea,
Dospită din instincte populare.
Trădaţi şi pervertiţi acest popor,
I-aţi programat şi i-aţi adus minciuna,
Voiţi să-l daţi pe mâna tuturor
Şi să-l falsificaţi pe totdeauna.
Din ce impulsuri, învoieli aţi scos,
Când nici o bucurie nu mai este
Şi nici măcar nu mai murim frumos,
Deposedaţi de ultima poveste?
Voi, prin altare, fără de motiv,
În goană după legitimitate,
Purtați un Dumnezeu decorativ,
Un fel de Moş Păcală, bun la toate.
Eu nu vă ies în cale cu nimic,
Dar vă detest cu ultima putere
Şi-mi pare rău că n-am murit de mic,
Să n-am nici "bună ziua" a vă cere.
Sunt mult mai trist acum, decât eram,
Otrava arde-n lacrimile mele,
Când văd cum saltimbancii unui neam
Ar vrea ca de memorie să-l spele.
Eu ştiu ce-a fost, ce e şi ce va fi
Şi de aceea mai rămân în viaţă,
Ca martor al supremei murdării,
Ce mâine va ieşi la suprafaţă.
Eu ştiu ce vreţi, cu-această ţară, voi,
Şi-n toiul nopţii ei, îi dau de ştire
Că vreţi s-o daţi lui Stalin înapoi:
"Tovarişci Stalin, luaţi-o în primire!"
Atâta tot şi tragicei erori
De-a vă fi fost alăturea vreodată,
Cu umilinţă, de mai multe ori,
Mă smulg, spre a mă da în judecată.
Era mai bine dac-aş fi murit,
Dar nici acum nu-i prea târziu să fie,
Prin ştreang, prin glonț, prin drog sau prin cuţit,
Căderea mea - obştească bucurie.
Dar, după toate câte vor urma,
Nu vă gândiţi că veţi trăi în pace,
Veţi fi-nvinovăţiţi de moartea mea
Şi-o veţi plăti, atât cât nici nu face.
Sunt enervant, cât încă mai sunt viu,
Mă legăn ca o fiară somnolentă,
Prin bietul vostru sângeros pariu,
Eu asta ştiu, dar după moarte ştiu,
Că sunt menit să vă devin legendă
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu