Aşa îi ştiu de când eram copil,
În podul casei gângurind întruna,
Mâncând din palma omului umil
Și anunţând, prin picoteală, luna.
Aceiaşi tandri porumbei din pod,
Aceiaşi zburători fără de ţintă,
Şi-ar duce viaţa în acelaşi mod,
De nu-ncepeau, cei care-i vând, să-i mintă.
Trăiau din ciugulitul lor puțin
Şi nu ştiau de ulii să se plângă
Şi podul casei le era destin
Şi-aveau un ticăit în partea stângă.
O inimă, ca şi un ceas întors,
Bătea mereu în pieptul lor, să-l spargă,
Ei ciuguleau lucernă, grâu sau orz
Şi zilnic o luau spre lumea largă.
Părea că nu vor reveni în veci.
De sus, de-acolo, ce puteau să vadă?
Dar, chiar în anotimpurile reci,
Ei reveneau în pod, peste zăpadă.
Conservatori prin tot învăţul lor,
Puteau pleca oriunde, pe vapoare,
Dar ei înţelegeau, prin drum şi zbor,
Un dus-întors menit la fiecare.
Şi, într-o zi, stăpânul lor sărac
A stat c-un coş la porumbar, la pândă,
Şi-apoi i-a aruncat pe toţi în sac
Şi-a mers cu ei, în târg străin, să-i vândă.
Ce-ngurluit de spaimă şi prăpăd,
Ce forfotă de aripi inutile,
Orbiţi, spre-a nu se-ntoarce îndărăt,
În negură au stat mai multe zile.
C-un pic de apă şi c-un pic de orz,
Penajul lor se prăbuşea alene,
Probabil, pentru visul de întors,
Nu mai aveau nici aripi şi nici pene.
Şi târgul s-a făcut ca orice târg,
Un sac de porumbei pe-o pungă plină,
La un talcioc, pe locul unui smârc,
Şi-a fost şi-un adălmaş, şi-a fost şi-o cină.
Ei au plecat cu noul lor stăpân,
C-un camion prea plin, în altă ţară,
Şi, prin miros de fabrici şi de fân,
Abia mai respirau şi stau să moară.
Şi după nu ştiu câte săptămâni,
Când au ajuns, era un sac de oase,
Ei, porumbeii, n-aveau nici plămâni,
Deshidrataţi, ce moarte li se dase.
Şi numai o pereche-a rezistat
Şi, speriaţi, intrau în lumea nouă,
Doi porumbei, femeie şi bărbat,
Iar ea clocea un testament de ouă.
Un testament lăsat de porumbei,
Pe când mureau cu gânguriri discrete,
Lăsând aceste ouă după ei,
Căci ouăle nu suferă de sete.
Şi porumbiţa care-a mai rămas
Le-a-nvăluit cu milă şi cu jale,
Cu ticăitul micului ei ceas,
De parcă erau toate ale sale.
Ce cazne mari, ce gălbenuşuri moi,
Ce ciocuri mici, ce jucării fragile,
Ce gângurit răzbunător, aici,
Şi ce retur al tragicei prăsile!
Stăpânul le-a făcut un porumbar,
Cum n-au avut părinţii niciodată,
Şi ei creşteau, în mod milionar,
Şi îi dresau specialiști cu plată.
Şi-au fost la expoziţii, peste tot,
Şi s-au vândut şi-au mai rămas o parte
Şi se-nmulţeau cum oamenii nu pot
Şi rareori se bucurau de moarte.
Păreau reconvertiți definitiv,
Împrăştiaţi în lume, pe parale,
Şi n-ar mai fi avut nici un motiv
De amintiri, de remuşcări, de jale.
De fapt, s-a şi umblat la gena lor
Şi-a fost modificată cu putere,
Spre-a da un porumbel nemuritor,
Un tip superior, precum se cere.
Dar, nu se ştie în ce fel şi chip
Şi niciodată nu se va cunoaşte,
Din munţi de bronz, din câmpuri de nisip,
Din mări cu vase şi din bălţi cu broaşte,
Ca la chemarea unei nebunii,
Ca la alarma fibrei seculare,
Ca pentru a mai supravieţui,
Ca pentru a scăpa de-nstrăinare,
De pretutindeni, unde au ajuns,
Ca la porunca lor ereditară,
Într-un egal, intempestiv răspuns,
Ei s-au simţit pornind din ţară-n ţară.
Şi-abia târziu, printr-un recul păgân,
Care sfidează modele deşarte,
Ei au ajuns la fostul lor stăpân,
Sărac şi singur şi bolnav de moarte.
Şi, ca şi când ar fi ştiut precis
Topografia podului de-acasă,
Ei au intrat pe primul geam deschis
Şi-ngurluiau a jale omenoasă.
Ei nu-l ştiau pe el, nici el pe ei,
Dar sufletul ieşea spre zări postume
Şi se muta, încet, în porumbei,
Pentru-a pleca şi-a mai veni în lume.
O, Doamne, ce înseamnă să-ngrijeşti
Pe cei ce sunt meniţi la zbor, din toate,
Să fii păstorul turmei păsăreşti,
S-o laşi să te iubească-n libertate.
Cea mai frumoasă-nmormântare-a fost,
Când porumbeii tragicelor doruri
L-au luat pe aripi, ca-ntr-un adăpost,
Şi l-au înmormântat la ei în zboruri.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.