La trecerea lui Ion Lăncrănjan
Spre casă drumuri nu se mai aștern
Și viața e din ce în ce mai roză,
Țăranii, astăzi, mor în lift, modern,
Ca Lăncrănjan, un Murăș trist de proză.
Atât a mai putut să facă el,
Când l-a surprins, neiertător, târziul:
C-un ultim gest de ardelean fidel,
A-ntins un braț, să-și mai atingă fiul.
Nici n-ar avea o altă moarte rost,
Scenariile morții se mai schimbă,
Țăranii nu mai sunt precum au fost,
Abia de mai vorbesc străvechea limbă.
Literatura nu e pentru ei,
Că ei sunt animale de la țară,
Estetica o bat cu pașii grei
Și, de aceea, trebuie să moară.
Ei sunt și nesărați, și serioși,
Ei relativizează, amărâții,
Ei țara și-o iubesc din moși-strămoși,
Furați făinii și lăsați tărâții.
Așa se sting țăranii pe la noi
Plătindu-i vieții ultima chirie,
Mereu învinși, în fiece război,
De-o ambulanță care întârzie.
Și mai era, probabil, un minut,
Și se puteau salva și ei de moarte,
Brancarda șansei n-a mai apărut,
Reanimarea nu era departe.
Și, totuși, uite că țăranii mor,
Că nu mai știu pe unde s-o apuce,
Iar pâinea de pe masa casei lor
Se face piatră și miroase-a cruce.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.