Și nu-i așa că n-a fost vrerea ta
Să pleci aiurea la un miez de noapte,
Când presimțeai că moartea aștepta
Și parcă nici nu mai putea să rabde?
Și nu-i așa că prin orașul tău,
În care brusc ai devenit poveste,
Te-ntâmpină părerile de rău
Și nici tu însăți nu-nțelegi ce este?
Și nu-i așa că nici nu mai saluți
Și te-ai întors cu fața către stele,
Când strigă mama, tata, cunoscuți
Și pleoapele poporului sunt grele?
Și nu-i așa că drepturi nu ne lași,
Ci doar pe cel la ultima greșeală,
Când nu mai arde piatra în oraș
Sub călcătura ta imperială?
Și nu-i așa că ai plecat pe veci,
Și supărată pe această lume,
Cu ochi închiși, cu tălpi și brațe reci,
Să nu-ți mai știe nimenea de nume?
Şi nu-i aşa că drumul s-a închis
Într-un copac ce-şi unduia sicriul
Şi nu-i aşa că nu există bis
În scena-n care vâjâie pustiul?
Şi nu-i aşa că nu ne mai iubeşti,
Pe noi, grăbiţii proşti ai soartei tale,
Când din înaltul chiciurii cereşti
Nici lacrimi nu găseşti, de-atâta jale?
Şi nu-i aşa că-n fiecare an
Nefericirea ta rămâne vie,
Eternă eroină de roman,
De s-ar găsi o mână să te scrie?
Şi nu-i aşa că altfel ai visat
Să fie ţara tristei tale lupte,
Un magic teritoriu luminat,
Nu turbion al urii ne-ntrerupte?
Şi nu-i aşa că-n noaptea sfântă când
Se vor uni definitiv românii,
Vei coborî în patrie plângând,
Vestind lumina cu un gest al mâinii?
Şi nu-i așa că, moartă aberant,
Pe o şosea din ţară către ţară,
Vei reurca pe celălalt versant,
Să fii de-a pururi Doină populară?
Şi nu-i aşa că ne-ai iertat pe toţi
Câţi am putut să-ți apărem nainte,
Şi-ti vei culege taina de pe roţi
Şi tâmpla ta va deveni fierbinte?
Şi nu-i aşa că tu, cu mâna ta,
N-ai sa trimiţi din ceruri nici o jalbă,
Dar că ţi-ar fi destul a-nchiria
Un biet apartament în Balta Albă?
Şi nu-i așa că vrei să pun coperţi
Acestei patimi şi acestui iureş,
Ca-ntr-un târziu să-ți vină să mă ierți
Că n-am mers de Crăciun în Maramureș?
Şi nu-i aşa că însuşi Dumnezeu,
Care acum în grija Lui te ține,
Te-a smuls deodată din oraşul meu,
S-arate ce nevoie-avea de tine?
Şi nu-i aşa că ni s-a potrivit
Câte-un citat din fiecare carte,
Dac-am putut, din când în când, grăbit,
Să scriem câte-un cântec despre moarte?
Şi nu-i așa că-n noaptea ta apar
Recursuri pentru cea din urmă şansă,
Dar viaţa, drogul nostru tutelar,
E însuşi imposibilul în transă?
Şi nu-i aşa că te-ai oprit din drum,
Ca să te smulgi vitezei inumane,
Ca să te smulgi prăpădului postum,
Spre-a-i cumpăra băiatului banane?
Şi nu-i aşa că, poate, într-o zi,
Când se vor şterge urmele cumplite,
La locul tău iubit vei reveni,
Transnistriei speranţă spre-a-i trimite?
Şi nu-i așa că n-are nici un rost
Să regretăm acum, fără ruşine,
Cât de nedrepți în jurul tău am fost,
Când n-am crezut în dragoste şi-n tine?
Şi nu-i aşa că orele s-au scurs
Şi sângele te-a părăsit, plăpândo,
Şi nu mai e instanţă de recurs,
S-o mai putem îndupleca, rugând-o?
Şi nu-i așa că nu ne-am spus nimic,
Prin vanităţi purtându-ne înotul,
Şi vreme, uite, n-a rămas nici pic,
Şi-aveam atâtea să ne spunem? Totul!
Şi nu-i aşa c-ai fost un fapt real,
Printre atâtea false ipoteze,
Şi creierului nostru, în spital,
Un privilegiu-i dai, să te viseze?
Şi nu-i aşa că, în sfârşit, aveai
O casă-a ta, ce se lucrează încă,
Şi-n loc să te şi muţi într-însa, vai,
Te-aşezi în alta, rece şi adâncă?
Şi nu-i așa că tu știai ceva
Despre-ntâmplarea tragicului mâine,
Când, ieri, subconştientul tău cerea
Un cântec: "Foaie verde spic de pâine"?
Şi nu-i aşa că moartea nu vrea bani
Şi nu-i ajungem toţi şi nu ne iartă,
Dac-a luat şi tinerii tăi ani,
Şi nici n-aveai nimic de zid de piatră?
Şi nu-i aşa că, totuşi, ai s-accepţi,
Frumoasa noastră tragică prinţesă,
Ca noi, cei şi mai proşti şi mai deştepţi,
Să-ţi scriem poezii fără adresă?
Şi nu-i aşa că tot destinul tău,
Deodată frânt în noaptea fără martori,
E, de la Bucureşti la Chişinău,
Simbol strivit de unul dintre arbori?
Şi nu-i aşa că înţelegi cumplit
Povara ce pe umeri ţi-a fost pusă,
Când, încercând întoarcerea în mit,
Eşti însăşi Basarabia răpusă?
Şi nu-i aşa că plânsul tău în ochi
Răsare iarăşi, orice vânturi usce-l,
Spre-a nu ne fi vreodată de deochi
Un drum la Bârca, Târgu Jiu şi Muscel?
Şi nu-i aşa că tu, de ziua ta,
Chiar dacă ne vei spune cum se moare,
Vei face tortul care îţi plăcea
Şi vei sufla din cer în lumânare?
Şi nu-i aşa că vezi mai clar acum,
Prin ochii morţi şi prin cereasca moină,
Din necuprinsul ultimului drum,
Că te-am iubit, pierduta noastră Doină?
Şi nu-i aşa că, în sfârşit, pe-aici,
Pe unde hoţii şi-au întins taraba,
Te laudă amici şi inamici
Şi sponsorii sunt gata, dar degeaba?
Şi nu-i așa că, totuşi, ai promis
Ca, la Unirea sub străvechiul nume,
Să-l rogi pe Dumnezeu să-ți dea permis,
Să te întorci măcar o zi în lume?
Și nu-i așa că, după-această zi,
De fericire care ne apasă,
Ne vei permite să putem muri,
În cer, să te conducem, pân-acasă?
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.