Și drumul se arată drept în sus,
Ca un perete care ține cerul
Să nu-și încurce oile oierul
Când nici lumini și nici alți oameni nu-s.
Rostogolite vietăți de foc
Aprind sub tălpi zgârieturi de piatră,
Doar la Albac un câine rău mai latră
Și liniștea se-așază-ncet la loc.
Deasupra, dedesubt, nimic, nimic,
E numai drum nesăturat de sine
Și o căruță dinspre munte vine
Cu caii mari și căruțașul mic!
M-agăt de iarba care dă în spic
Și o furnică gleznele îmi ține.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.