Senzația aceasta de pustiu
Mi-ncendiază pleoapele şi cartea,
Aștept să vină toamna la Sibiu
Şi după ea astept să vină moartea.
Pe amândouă le privesc pieziș,
Prin două lacrimi ce mă concurează,
Aştept să vină iarna-n Păltiniș,
Când miezul nopţii cade la amiază.
Mi-e dor de nebunia unor cai
Pe-o pârtie stelară de zăpadă
Şi-ntr-o cabană să gustăm un ceai
Şi Dumnezeu în ceruri să se vadă.
Şi prin nămeţii nemilos de mari
Să se-ntrerupă orice fel de veste,
Cândva să coborâm în Răşinari,
Ca să aflăm şi noi ce an mai este.
Dar la-nceput, pe când scriam ce scriu,
La singular le începusem toate,
De unde-ai apărut, din ce Sibiu?
Şi suntem doi şi altfel nu se poate.
Aici mi-a fost refugiul, într-un schit,
Şi versul dintr-un clopot mi se naşte
Şi, cât mai am pe lume de trăit,
Un alt mister eu n-aş putea cunoaşte.
Și uit, printr-o poruncă, tot ce ştiu,
O mare iarnă să mă pustiască,
Dar să-mi rămână drumul la Sibiu
Şi-n Mărginimea lui dumnezeiască.
Nu mai există nici un luminiș,
În toată noaptea amneziei mele,
Doar codrii vechi, urcând pe Păltiniş,
Când un cioban coboară dintre stele.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.