Ochelarii demnitarilor români n-au ştergătoare de
Parbriz. Şi pe ei se amestecă violent propria lor
Transpiraţie, de groaza a ceea ce fac şi se fac a nu
Face, şi ceaţa politică răsărind deliberat, din toate
Malaxoarele trădării. Patrie murindă, ţi-am mai spus
Cândva, în socialism, că tu eşti Atlantida noastră şi
Că ne scufundăm negând că ne scufundăm şi pedepsim
Pe toţi aceia care susţin că ne scufundăm, când apa a şi
Ajuns până peste cap. Judecătorii condamnau în poemele
Mele din vremea lui Nicolae Ceauşescu, pe cei ce
Susţineau că apa e o realitate. Prea bine îmi amintesc
Ce-am scris şi ce-am pătimit pentru ceea ce-am scris
Şi silă mi se face, când constat ce repede se uită marele
Risc asumat şi ce uşor prinde orice calomnie şi orice
Negaţie, oricât de absurdă. Ca, de exemplu, aceea că eu
Am scris cartea de "Poezii cenzurate" după 1989. De parcă
Ar fi fost un gest imposibil să pui mâna pe-un Almanah
"Flacăra" din anii 1983, 1984, 1985, ca să constaţi că toate
Erau acolo şi, iată, sunt obligat să-mi aduc aminte de ele,
Acum, când România e din nou Atlantida şi nici o salvare
Nu mai e posibilă. Nu mai contează adevărul, contează
Numai propaganda momentană. Contează de cine au
Nevoie oficinele de spionaj şi contează cine are inspiraţia
Să fie de acord cu ele. Eu rămân cu poporul român.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.