Ei, ce ziceţi, dragilor, disidenţilor, prefăcuților,
Anticomuniştilor de ocazie, vopsitorilor de fațade?
Ce ziceți? Îmi număraţi defectele? Mi le confecționați
Când nu le găsiţi? Mai bine v-aţi sfătui cu mine.
Cu mult mai bine mi le cunosc eu. Şi cu mult mai uşor
Mi le pot mărturisi. Pentru că, şi aşa, viața mea a fost
Aproape publică, în toate ale ei, şi n-am cum să m-ascund,
Nici acum. Astfel era şi calul din curtea bunicilor mei,
În anii copilăriei mele, de el mi-era mie cel mai milă,
Că, dacă dădea cineva în câine sau în pisică, puteau să
Fugă, să se-ascundă. Dar calul primea loviturile cu o
Imbecilă măreţie şi îndărătnic rămânea pe loc şi nu ţinea
Supărare, când îl băgau în hamuri şi îl puneau să tragă,
Nici acolo nescăpând de lovituri, în vreme ce câinii şi
Pisicile îl şi dispreţuiau, pentru cât de cuminte era şi cât
De credincios şi mie mi-era milă de ochii lui şi de
Neputinţa lui de a părăsi acea curte. Şi de felul în care,
Aproape nemânat de pe scândura căruţei, se-ntorcea
Totdeauna acasă, biciuit cu prilejul tuturor gropilor,
în care căruţaşul distrat condusese căruţa. Şi iertând,
Cu lacrimi uriaşe, încremenite în ochii lui mari,
Imprudenţele, răutăţile, răzbunările noastre. Şi iată de ce
Mi-a fost milă de cal, l-am crezut o divinitate care nu-şi
Mai pierde vremea să conteste măruntele nedreptăţi
Care i se fac şi am impresia că, dacă, vreodată, Atlantida
Va avea nevoie să fie scoasă din adâncul oceanului,
Unde s-a scufundat sub propriile sale erori, două căi
Ar avea de urmat, la alegere, ori să fie scoasă de acolo,
De toți caii pământului, ori
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.