Cel mai greu străbat oamenii în puşcării sărbătorile
Cele mari. Mi-a povestit Ştefan Andrei, cu lacrimi în ochi,
În felul lui repezit şi genial, că a stat o vreme cu
Ioan Totu în aceeaşi celulă şi că, în noaptea de revelion,
Acesta s-ar fi rezemat cu fruntea
De zăbrele şi-ar fi căutat, în depărtare, o lumină.
În oraşul în care cu toţii ne
Străduiam să ne bucurăm, uitând
De toate necazurile. Multă vreme a căutat
Ioan Totu, în depărtarea oraşului la care
N-avea acces, lumină, aşa mi-a
spus
Ştefan Andrei: Căuta o lumină
Ca să poată crede că, în afară de noi,
Cei întemniţaţi, ceilalţi oameni se bucură
În interiorul lumii aceleia.
Cu fruntea rezemată de zăbrele,
Încercând să găsească o lumină justificatoare,
Astfel mi-a descris pe Ioan Totu
Ştefan Andrei şi am aflat că în seara de dinaintea
Sinuciderii, Ioan Totu ar fi vrut să vorbească neapărat
Cu mine şi i-a şi spus ceva, în acest sens, prin cuscru-său,
Prietenului meu, Dumitru Gheorghişan, dar nu ştiu de ce
N-am apucat să vorbim. Se făcuse, probabil, târziu.
Noi, oamenii, avem un talent special de a nu ne mai da
Seama de priorități și nimeni n-a apucat să-mi spună
Că tragicul sinucigaș ar fi vrut să-mi vorbească.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.