La casele țăranilor români
Pe care veșnicia nu-i mai iartă
O instituție se cheamă poartă
Prin care intră numai... cei stăpâni.
Diverse vietăți mai pot intra
Târându-se, precum li-i caracterul
Dar pe-această poartă suie cerul
În Maramureș, ca-n curtea sa.
Și poarta-i cea mai mare bogăție
Ea costă cât un sat din alte părți
Bibliotecă pare marii cărți
Din care afli tot ce se mai știe
Și poți s-o treci pe cosmicele hărți
Miroase a om, a lemn, și-a veșnicie.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.