Şi după ce se-ntâmplă toate, toate,
Prăpăd moral şi lipsă de noroc,
Mai e şi-această secetă de foc,
Să n-avem apă, aer şi bucate.
Să ne urâm cinstit, cum se cuvine,
Pentru un pic de pâine pe pământ,
Sub scrumul verii să ne fie frânt,
Pe totdeauna, roiul de albine.
Ce secetă venită să acuze
Și să ne facă robi definitiv,
Nenorocirea are un motiv,
La noi în suflet şi la noi în buze.
Plătim cu şansă fiece neşansă
Şi cu neşansă orice bucurii,
Tot ce urâm, probabil, vom iubi,
Luciditatea noastră cade-n transă.
E secetă pe unde-a fost potopul,
E moarte orişiunde vii am fost,
Mai creşte nişte grâu în adăpost,
Din caii morţi a mai rămas galopul.
Doar asta ne lipsea, să n-avem apă,
Pustiul urcă-n noi, pe continent,
Țignal de vechi nisipuri, insolent,
Orice sfârşit ar mai voi să-nceapă.
Dar seceta e-o dioptrie sumbră,
În care şi făclii, şi neguri ard,
Și omul ce vrea ploaie, revanşard,
Stă răstignit pe propria lui umbră.
Vai, căprioare oarbe se sărută,
Nisip stelar se macină-n fereşti,
Fântână clipocindă, unde eşti,
Nu mai avem nici lacrimi! Doamne-ajută!
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.