N-a mai ramas nimic, decât pământul,
Ar mai urma să-l vindem şi pe el
Şi să ne dăm, pe-un şlagăr, jurământul
Şi să ne facem slipuri, din drapel.
Carpaţii nu mai au un pic de vlagă,
Nici râurile noastre nu mai plâng
Şi taina românească se dezleagă,
Cât maica e lovită-n ochiul stâng.
Se-ntâmplă noi şi tragice dezastre,
Prin soarta noastră rătăcim, crispaţi,
Trăim retrogradarea ţării noastre
Şi suportăm vânzările de fraţi.
Și, totuşi, mai avem ceva acasă,
Ceva ce nu se vinde pe nimic,
Un testament hipnotic nu ne lasă
Să-i malformăm poruncile, nici pic.
Vom pierde tot şi încă mult vom pierde
Şi vom ajunge-n cea din urmă zi
Şi doina îşi va trece frunza verde
Şi-aceste generaţii vor muri.
Dar, dincolo de orice accidente
Şi dincolo de orice frate sfânt,
Sfidând atacul legii imprudente,
Pământul nostru ne va fi pământ.
Colhozurile n-au putut să-l strice,
În trenuri ne-a fost dus, de ţară rupt,
Dar, prin al ierburilor fir complice,
El s-a întors aici, pe dedesubt.
O, Doamne, fă ce vrei la suprafaţă,
Pe noi ne poţi certa şi-apoi ierta,
Cu moarte, cu izbavă sau cu viaţă,
Dar lasă-ne sub tălpi această stea.
Şi-nvaţă-ne, în veci de veci, părinte,
Să vieţuim şi să murim pe rând,
Dar nimenea să nu ni-l poată vinde
Şi noi, prin el, să te urmăm, lucrând.
Strămoşii ard în el, până la soare,
Dac-au intrat sub scoarţă, furtunoşi,
Şi, câtă vreme pe pământ se moare,
Noi, în pământ, vom deveni strămoşi.
„Ce faceți voi?”, copiii de întreabă,
„Nu mai aveți sub cer nimica sfânt?”
Ba da, copii, trăim și noi, în grabă,
Ne pregătim să devenim pământ.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.