Şi dacă se întorc la matcă toate,
În ţară, în cultură şi în grai,
Din groapa morţii lor nemeritate,
Se vor scula popoarele de cai.
Şi vor veni în pas la primărie
Să li se dea străvechiul drept la fân,
Chiar înhămaţi şi chiar bătuţi să fie,
Nedreptăţiţi mereu de un stăpân.
Dar să reintre-n circuitul vieţii,
Să fie circumstanţiali de scop,
Să-i cânte-ndrăgostiţii şi poeţii,
Cum bat în trap, cum saltă în galop.
Mai urcă-n turnul primăriei scaii,
Mai e urât pe drumul prăbuşit,
Dar, pe pământ, cei mai frumoşi sunt caii,
Pe care cu topoare i-au zdrobit.
I-au dat la porci şi i-au făcut salamuri,
I-au despărţit de iepe şi de mânji.
Însângerate, ultimele hamuri
Le-au îmbrăcat chiar ei, ţărani constrânşi.
La ce atâtea cinice motoare,
Atâta hohot straniu de metal,
Când nu se mai pătrunde fiecare
De nechezatul breaz al unui cal?
O lege nouă sângeră în sate,
Scumpetea scoate aur din mălai
Şi, iată, se ridică peste toate,
Din crima contra lor, bătrânii cai.
Acceptă şi povară şi războaie,
Sunt pluguri sau sunt turme după ei,
Ei zboară, se târăsc sau se-ncovoaie,
Au coame libere sau poartă şei.
Dar nu mai rabdă moartea nici o clipă,
Copitele în fundul gropii ard,
Copiii care-i văd, deodată, ţipă,
Se-aude nechezatul revanşard.
Şi, vai, ar fi acestea toate bune,
Că reînvie caii îndrăzneți,
Dar ce tristețe, ce deşertăciune,
Nu mai există foştii călăreţi.
Sunt morţi de mult şi nu mai au putere,
Cum caii au, de a mai învia,
Şi-atunci, un cavaler tăcut le-o cere
Şi doar ţărâna lor se urcă-n șa.
Beau apă dintr-un jgheab de la fântână
Şi, unde merg, nechează bun rămas,
Aleargă trist, purtând în şei ţărână.
Ce cai! Ce călăreţi! Ce parastas!
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.