Pe muntele negru de frunza de vară
Te chem cu accent brumariu să te sperii
Când spicul de toamnă dă-n spicele verii
Și cade lumina și trage să moară.
Și sunt întrebări prin natură, puzderii,
Și sfârâie ploaia dintâi ca o ceară,
Și vara ne-nchide în toamnă, afară,
Femeie, bărbat sub pecetea tăcerii.
Aicea la munte mai poate să spere
Și cel care moare că moartea-i departe
Și noi să fugim și să scriem o carte
În ea cuprinzând ale toamnei mistere.
Că suntem în lume, pe-acolo, prin partea
Pe unde întârzie poșta și moartea.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.