Suntem așa cum ne-a făcut pământul
Și tot pământu-n tâmple ne apasă,
Pe Strada Eminescu bate vântul
Și-ntreabă nu știu ce, la el acasă.
În tâmplele de Principe nu-i pace,
El moare-n fiecare zi de toamnă
Și-același vânt desface și reface
Pe cei pe care însuși îi condamnă.
Pe Strada Eminescu se mai moare
Și frunza din pământ nu se mai scoală,
Ce toamnă! Ce delir! Ce disperare!
Și ce hemoragie cerebrală!
Și mâna ce-a vegheat acestea toate
Se prăbușește în paralizie,
Și Principele, fără rost, se zbate
Și el, de sine, mai nimic nu știe.
Pământul strigă-n toți ca o poreclă
Și strigă-n el și parcă nu încape,
Și oamenii, ca la cules de sfeclă,
Pământul de pe mâini și-l șterg cu ape.
E toamnă-n cer și pân-la el în tâmple,
Pe Strada Eminescu se mai moare
Și el, când totul stă să i se ntâmple,
Agonizează, la reanimare.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.