Departe, pe pământul plin de pete,
Parcă aud trântindu-se o ușă,
Când cade către val împins de sete
Un pescăruș sau poate-o pescărușă.
Ea niciun cântec nu a strâns în gușă,
Lui Marea-i șade-n drum ca un perete,
Dar vin în zbor, nu-s gudurări târâșe,
Și răstignite parcă pe planete.
Ea-liniște, el-nume de furtună,
Tristețea noastră zborul lor o poartă,
Se împreună și se despreună
Aripile ca-ntr-un tablou de artă.
El simte, primul, orice fel de ceartă
Și noaptea pescărușa fuge-n lună
Și cade-n zori printr-o secretă poartă
Spre pescăruș ceva de-amor să-i spună.
Un pescăruș și-o pescărușă taie
Coloanele de sare de pe mare,
Noi semănăm cu ei când se-ncovoaie
Terestre stări și bicele solare.
Și pescărușul spune că așa e
Și pescărușa neagă cu mirare,
Perechi, perechi în dulcea hărmălaie
De oameni prefăcuți în zburătoare.
1982 - Rezervația de zimbrii
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.
Frumos !
Popescu Nicoleta
sâmbătă, 27 iunie 2020