Am mai venit la tine, pierdută maică mare,
Să-ți facem poze multe, c-un aparat ciudat.
De-a cărui fulgerare, aşa cum ştii, se moare,
Icoana ta, măicuţă, deodată-a lăcrimat.
Că ţi-ai crescut copiii şi-au fost, cu toţii, şapte,
O săptămână-ntreagă, în fiecare zi,
Şi-acum te uiţi, măicuţă, de dincolo de noapte,
În cea din urmă vatră a patriei pustii.
Aceasta mi-e bunica. Acesta mi-e pământul,
În care, pe vecie, s-au prefăcut ai mei,
Cum i-aş trăda vreodată, cu fapta sau cuvântul?
Priviţi-i gura strânsă, priviţi-i ochii grei!
De-atâta timp prin viaţă alerg fără de tine
Şi nu mi se mai pare că pot să mai rezist,
Măicuţa mea bătrână, tu să m-ascunzi mai bine
Decât mă-ngroapă faptul că sunt, de ţară, trist.
Pe-aici, pe-afară, totul e fără rădăcină,
Copiii-n eprubetă se fac, fără părinţi,
Şi mama ni-i străină, şi ţara ni-i străină,
Şi-un doctor bun ne-ar spune că ne-am ieşit din minţi.
Mormântul tău atârnă de firele de iarbă
Şi poza ta atârnă la căpătâiul meu,
Măicuţa mea, pământul a început să fiarbă,
Tu spune-mi, în icoană, ce zice Dumnezeu?
Că te strigam ori maică, ori mumă, ori bunică,
Şi te strigam măicuţă, tu-mi răspundeai oricum.
Ce mari eram cu toţii şi rămăseseşi mică,
Şi-am dus un coş cu oase pe cel din urmă drum.
Când te privesc prin lacrimi, ai chipul unei azimi,
Când îmi aduc aminte, tu semeni cu Andrei,
Mi-e dor de tine, mamă, cu umbra ta mă reazimi
Şi ochii tăi, pierduto, mai plâng în ochii mei.
Când nu mai pot de milă şi-mi face rău durerea,
Când m-aş uita pe mine şi-n codri
aş pleca,
Când mi-aş lua adio, în drum spre nicăierea,
Eu mă gândesc la tine şi stau, măicuţa mea.
Şi dac-ar fi, din toate, atât să-mi mai rămâna,
Cât poza ta, aceasta, pe care-o port aici,
Aş apăra o ţară cât chipul de bătrână,
Cu harta cât conturul acestei poze mici.
Ţi-am scris, să-ţi dau adresa, s-o ştii pe dinafară,
Să-mi faci un semn, măicuţă, pe care îl aştept,
Când crezi că este vremea menită să se moară,
Să vin la tine-n iarbă, ca să mă strângi la piept.
Deocamdată, lasă-mi puterea unei lupte,
Uitând că între-ai noștri mai am de coborât,
Să-nfrunt agresiunea puterilor corupte,
De-ar fi să-mi fie țara cât chipul tău și-atât.
Eu știu că, pentru toate, tu, cea fără de prihană,
Ai și ajuns în ceruri, dar, când ne-auzi plângând,
Aflându-te cu Domnu-ntr-o singură icoană,
Tu roagă-l să se-ntoarcă spre noi, din când în când.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.