E prea destul, miroase-a fum în lume,
Miroase-a carne arsă, vrei, nu vrei,
Miroase-a cer și-a remușcări postume,
Miroase a cuptoare cu evrei.
Miroase-a ochi de nație murindă
Și toate fabricile merg invers,
Miroase-a gând ce moare în oglindă,
Prin lacrimi, fumul iese-n Univers.
Miroase a popor trimis la moarte,
Miroase-a prunci zvârliți în abator,
Miroase a trifoi și-a semn de carte,
Miroase-a îngeri tragici care mor.
Tot nu-i de-ajuns? Tot nu vă e rușine?
Tot n-aveți milă și mai puneți foc?
Cumva coșmarul rasial revine?
Nu mai putem să fim lucizi deloc?
E fum înecăcios în toată zona,
Alt holocaust pare iminent,
Evreii plâng în șoaptă „Dona, dona”,
Ce vânt antisemit pe continent!
Trezire violentă! Sângerarea,
De se urăsc și frații între ei,
Și-apoi, cu lașitate, fiecare,
Aruncă toată vina pe evrei.
E fum confuz în cartea de citire,
E fum în sfârcul laptelui matern,
E iarăși fum de învinovățire,
În fum, cei duși, de veghe își aștern.
Nu s-a sfârșit Îngrozitoarea Crimă,
De ceruri fumul jertfei e răsfrânt,
Și, ca un foc ce încă se exprimă,
Se-ntoarce astăzi fumul pe pământ.
Și nu s-a terminat acel tăciune,
Mai scânteiază remușcarea lui
Și vine iar fochistul și ne spune:
Evreu-i vinovat și-atunci când nu-i.
Reintră, moale, fumul în odaie,
Mă simt de parcă ard și-mi este greu,
Spiralele de fum se încovoaie,
Cenușa lui ocupă scrisul meu.
Un înțeles nemuritor mă doare,
Mă uit la fum și plâng de parc-aș ști
Că fumul este ultima scrisoare
Trimisă de cei morți către cei vii.
Prigoana contra lor îmi e prigoană,
Îi văd bătrâni și eu mă simt bătrân
Și rana lor îmi e și mie rană,
Mă simt evreu, deși rămân român.
Evreu universal, pândit de soartă,
În ce direcții pașii să-mi îndrum,
Când nici o amintire nu mă iartă
Și buletinul meu miroase-a fum?
E fum în valea plângerii celeste
Și-n primăvara fără de-nțeles,
Un fum retard în orice murmur este
Și otrăvite flori din muguri ies.
Pe urmă, prin livezi colindă iască
Și cad spânzurătorile-n delir
Și iarăși e problema evreiască
Și leagăne se-agită-n cimitir.
Și iarăși, prin diverse capitale,
Evreii-și fac bagajele plângând,
Sub bici durut de imnuri triumfale
Și iar miroase-a fum și-a foc flămând.
Pădurea omenească e-n derută
Și crângurile ei se-agită iar,
Pe când majoritatea surdomută
Nu poate desluși acest coșmar.
Tot nu-i de ajuns? Revanșa anonimă
Își face loc în fiecare gest,
Opriți absurdul braț întins a crimă,
Din lacrimi construiți acest protest.
Miroase-a fum, a jale și-a prigoană,
Miroase-a carne arsă, vrei, nu vrei,
Miroase-a nebunie suverană,
Miroase a cuptoare cu evrei.
Îi văd prin gări și prin aeroporturi,
Îi mișcă iar un vânt antisemit,
Ei ar fugi în grote sau în corturi,
Furtuna planetară s-a pornit.
Le știu și eu, ca orice om, pe toate,
Dar eu, în jalea lui, mă regăsesc,
Popor evreu ca sarea în bucate,
Pentru întreg poporul pământesc.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.