Se sparge ceața în tălăngi de oi,
De pretutindeni e un fel de veste,
Se dă pământul, tată, înapoi,
Și eu nu știu al nostru unde este.
N-am cunoscut hotarul de demult,
Bătrânii au uitat sau sunt pe moarte,
Ce voce e mai bine să ascult,
Pe cea de-aici, pe cea de mai departe?
Va fi o tragedie orice sat,
Se vor încăiera din nou țăranii
Și viața lor cu termen expirat
Va găzdui istorice zâzanii.
Se dă pământ, sunt liste peste tot,
Sunt unii pro și alții împotrivp,
Și tineri nu-s, bătrânii nu mai pot,
Ce bine e-n comuna primitivă!
Și, totuși, tată drag, se dă pământ
Și despre-al nostru nu știu unde este,
Hotarele și actele s-au frânt
Și au murit cu ultima poveste.
Acum miroase aspru ca-n fântâni,
Sunt brazde până-n cer şi până-n casă,
Ţăranii-nvaţă rolul de stăpâni
Şi sunt stângaci şi morţi şi nu le pasă.
Nici nu mai sunt, mai mult îşi amintesc,
Se urcă-n pat şi-şi trag pe oase țoale,
Ei înşişi duc stigmatul pământesc,
De dor de brazdă vor să se şi scoale.
Dar pieptul li-i de-atâta timp zdrobit,
Ca o unealtă gata să expire,
C-au înviat şi ei şi c-au murit
Şi-acum se sting de dor de omenire.
Se dă pământul, tată, înapoi,
L-au afişat, l-au cercetat de-a rândul,
Mai rătăcesc prin iarbă nişte oi
Şi nu e cui să i se dea pământul.
Ar trebui să facem un raport
Despre această jale omenească:
Poporul nostru e aproape mort
Şi-i prea târziu ca mama lui să-l nască.
Pământul intră viu în primării
Şi n-are cui să-i pună o-ntrebare
Şi va pleca şi se va pustii
Şi n-o să ştie nimeni ce îl doare.
Noi n-am fost pregătiţi pentru nimic,
Noi n-am ştiut ce-nseamnă bucuria,
Dac-am visat, c-un gând mereu mai mic,
Un lacăt cât întreagă România.
Ce ne-a durut, acum e vindecat,
S-a întremat condiţia umană
Şi, ca un ultim şi ciudat păcat,
Din tot ce-am fost, a mai rămas o rană.
Se sparge ceaţa în tălăngi de oi,
Se-ntoarce primăvara arestată
Şi ni se dă pământul înapoi
Şi tu eşti azi pământul nostru, tată.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.