Nu e această ţară destinată fericirii,
abia terminarăm umilinţa
că țăranii români erau zilnic jefuiți
şi le fuseseră luate pământurile
şi, în primăvara nebună a anului 1991,
începu tragedia
redobândirii pământului.
Niciodată n-am crezut
că bucuria poate fi mai ucigătoare
decât tristeţea,
niciodată n-am simţit
libertatea acţionând ca o nonlibertate.
Şi, iată, în fericitele noastre sate,
ţăranii se bat între ei,
familiile nu se mai recunosc,
vrajba dulce şi otrăvitoare
a pământului regăsit
mistuie oameni în plină putere,
pământul redevine el însuşi
şi edificiile centralelor bubuie
de lacrima lui,
care nu mai aşteaptă
să-i vină rândul,
care nu mai respectă nici o ierarhie,
lacrima prioritară
Am pledat în poemele mele
pentru ca ţăranii să aibă pământ şi, iată,
astăzi, biblioteca mea se cutremură,
fiecare literă e bântuită de remuşcare.
Oare n-am exagerat?
Oare n-am participat la o costisitoare eroare?
Oare mai poate fi reparat
ireparabilul suflet omenesc?
Oare clasa ţărănească mai există?
Suntem moştenitori ai părinţilor,
şi ai bunicilor, şi ai strămoşilor noştri,
care ne obligă să redobândim
ceea ce nedrept ni s-a luat.
Dar trebuie să recunoaştem,
trebuie, într-un hohot istoric de plâns,
să recunoaştem
că nu există bucurie
fără un impozit de suferinţă mai mare ca ea,
că nu există reparaţie
care să nu cheltuiască mai mult
decât un lucru făcut
de la început,
că nu există erată neplătită cu sânge.
Iată, se ridică iar topoarele
şi fulgeră în soarele aproape terapeutic al primăverii,
iată cazmale, şi coase, şi furci, şi sape,
întărâtate se împotrivesc una alteia
şi legitimitatea nouă
e contestată de legitimitatea veche
şi o împroprietărire e subminată
atât de cea care a premers-o,
cât şi de cea care a urmat-o.
Acum ne e dat să constatăm
că aproape nici un act al nostru,
nici un document al acestei ţări
nu e în regulă.
Nimic nu s-a terminat niciodată aici.
Meşterul Manole e un mit la fel de profund
ca Atlantida,
însă cu o reprezentare mult mai concretă
şi mai umilitoare, la noi, la români.
În fiecare seară s-a încheiat o convenţie
şi în fiecare dimineaţă semnatarii uitaseră.
În fiecare amurg
apusul soarelui a plutit peste o zidire
aproape gata
şi în fiecare dimineaţă
răsăritul soarelui a însângerat, în acelaşi loc,
o ruină.
Noi am fost o morfologie
supusă unei cascade aberante
de revolte sintactice,
ieri nu era bine să ai pământ,
alaltăieri era bine să ai pământ,
astăzi începe lupta dintre ieri şi alaltăieri,
iar mâine văduvele neamului
vor avea din nou de ce să plece,
cu lacrimile şiroindu-le pe obraz,
la tămâiat,
în amintirea bărbaţilor căzuţi în lupta
pentru pământul ţării,
pierdut când din exterior, când din interior
şi recâştigat deopotrivă.
Aşa, bineînţeles că aşa este,
această ţară nu va putea trăi fără ţăranii ei
şi ţăranii acestei ţări nu vor putea trăi
fără pământul lor.
Și binecuvântată fie primăvara 1991, în care,
contra propriilor lor tragedii personale,
ca pe un front pe care se bat fraţii cu fraţii
şi nu e ursit să câştige decât, eventual, urmaşii,
pământul redevine proprietatea ţăranilor săi.
Tragică, luminoasă clipă
în care vrajba reintră în satele
redeşteptate,
ale căror hambare au fost, în această iarnă,
pentru prima oară pline,
chiar dacă România a importat cereale din Franța
pe valută forte.
Prin curţi se ascut iarăşi topoarele
şi se simte freamăt de unelte
smulse ruginii,
tragedia la sate e în plină afirmare,
bucuria e, încă, doar teoretică.
Proprietate, blestemat este numele tău
şi, totuşi, tu eşti esenţa omului,
bolnavă, istovitoare, dar esenţa omului.
Şi România renaşte din tragedia ţăranilor ei,
care-și regăsesc, urându-se unii pe alţii,
pământul
şi redescoperă gustul pierdut
al iubirii de ţară.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.