Senzaţie de greaţă peste tot,
Se desfrunzeşte calcarul din oase,
Nici oamenii, nici câinii nu mai pot
De gustul rău de lanţuri să se lase.
O toamnă ca-ntr-un strâmb laborator,
În care toate redevin otravă
Şi-n care înşişi laboranţii mor,
Simţind târziu intoxicarea gravă.
Vezica biliară ţi-o dezmierzi
În veştedele frunze de sub talpă,
Că a pătruns delirul frunzei verzi
Şi lumea, brusc, o să devină albă.
Ce frig în orice val de catifea,
Ce trăsături în fiecare hârcă,
Un ger infect, ce-n sinea lui ne vrea,
Cristalizând fiertura de năpârcă.
Nu e nimic de zis şi de făcut,
Decât o deraiere generală
Și pregătirea altui început,
Îndată după ultima greşeală.
Și este frig, ard clanțele sub mâini,
Pădurea toți clienții și-i refuză,
Dați omenirea, în sfârșit, la câini,
Și atârnați-i un belciug de buză.
Senzație de greață și de mort,
Prin porturi bate vântul beat de ploaie,
Se declanșează tragicul resort
Și omul în el însuși se-ncovoaie.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.