Distanța crește zilnic între noi Aș vrea să cred că totu-i un coșmar, Și ma eviți ca pe-un ciumat acut Îți faci păcat mai omorând un mort, Și asta nu s-a întâmplat cândva, Și nici nu a murit și n-are cum Sunt încă tânăr și sunt încă viu, Există vârste când bărbații cred Ci eu, din condamnare, mă ridic Din răzbunarea tristei reverii,
Și vârstele ni se îndepărtează,
Nu vine nici o veste înapoi
Decât ce-a fost în ultima amiază.
Cu lumânări de nuntă în revanșă,
Dar totul e real rudimentar,
Adresa ta a devenit etanșă.
Ce ți-ar putea un mare rău produce,
Dar eu nu vreau decât să te salut,
În drumul meu din urmă către cruce.
Ce casei tale îi stătea de gardă,
Nici nu mai știu acum să mă comport
Cu cea pe care o făceam să ardă.
Ci ieri, în cea mai crudă-mbrățișare,
Când rugul tău de carne tremura
Și niciun simț nu bănuia că moare.
De dragul unui moft al tău să cadă,
Din umilință mă ridic postum,
Zvârlindu-mi uniforma de paradă.
Mai pot însămânța un tandru pântec,
Din ceea ce trăiesc și simt și știu,
Pot reclădi statuia unui cântec.
Ca orice despărțire e o moarte,
Că dragostea-i un tragic patruped
Și sexul e-un neștiutor de carte.
Complexe de tranziție! Păreri.
De indivizi deciși să fie lideri
Iar dacă mâine nu e ca și ieri,
Urmează deznădejdi și sinucideri.
Și, cu aceeași poftă și răbdare
Declar ca nu negociez nimic
Și-aștept să vina dragostea cea mare.
Iubirea veche nu va fi întoarsă,
Probabil, altă dramă va veni,
Să mă salveze de această farsă.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu