Se face zi ca o spărtură-n nucă,
Neverosimil mă cufund în ea,
Un dor de fosta noapte mă apucă,
Scrumit de zațul ce mă copleşea.
Acum simt totu-atâta de departe
Şi-atât de-aproape sinea mi-o găsesc,
Încât aş scrie până către moarte,
C-un chef de histrion diavolesc.
Sunt rupte toate punţile spre lume,
Nu-mi mai e frică, nu-mi mai este greu.
Trec omenirea-ntreagă pe-al meu nume
Şi în hipotalam pe Dumnezeu.
Când naufragii peste ceata deasă
În Atlantida, unde toate mor,
Se strigă aberant, din casă-n casă,
Ca să se-audă, eu sunt vocea lor.
Se poartă convorbiri în somn, prin mine.
Sunt cablul tragic dintre surdo-muţi,
Mă ambalez şi construiesc ruine.
Localizez cosmonauţi pierduți!
Și totul - dintr-o mare oboseală,
Mă simt eteric şi-un oracol sunt,
Văd, prin pereţi, perechi în pielea goală,
Cum se-nrădăcinează în pământ.
Cu fruntea simt nisipul din fereastră
Şi-aş scrie până mâna s-ar toci,
Ce fericire, disperarea noastră!
Bombardament de zaț în zori de zi.
Aici, în nuca zilei, este bine,
Făcută-i pe măsura unei minţi,
Circumvoluţiuni ieşind din sine
Mi-aduc stigmatul rănilor fierbinţi.
Când o să vină somnul, de departe,
Coincidenţa va lucra fatal,
Şi voi intra, cât mai adânc, în moarte,
Prin punctul convergent de la final.
vezi mai multe poezii de: Adrian Păunescu
Pentru a scrie un comentariu trebuie să fii autentificat. Click aici pentru a te autentifica.